Iulia Micu, Un îndreptar de viaţă

În urmă cu un an, toată presa literară romanescă saluta revenirea în librării a scriitoarei Gabriela Adameşteanu cu volumul de memorialistică Meserii nerecomandate femeilor (Polirom, 2025). La mai puţin de un an distanţă, vorbim din nou despre o altă apariţie spectaculoasă pe piaţa de carte cu semnătura autoarei: culegerea de povestiri Vremuri fără răbdare (Polirom, 2026), fără îndoială, cea mai consistentă colecţie de proză scurtă de până acum care îi poartă numele şi care cuprinde 24 de texte vechi şi noi (cum anunţă şi descrierea ce însoţeşte titlul), inclusiv cele din volumul Vară-primăvară, apărut şi el, tot anul acesta, în colecţia de buzunar, la Polirom. O adevărată mină de aur pentru critica genetică, această carte reuneşte, cum spuneam, proze sau variante ale unor proze care au fost cuprinse şi în celelalte volume ale autoarei (Vară-primăvară, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Gara de Est), unele au fost variante din care au luat naştere romane (Provizorat), altele au fost deja prezente în ediţiile mai târzii ale volumelor amintite (În tramvai, Pe zebră….), câteva au apărut doar în reviste şi periodice, dar există şi texte inedite, răspândite mai ales în partea întâi a cărţii: Atac de gută în luna februarie, Problemele altora, Covrigărie… etc. şi Vremuri fără răbdare, care deschide volumul şi îi dă numele.

Amintind de celebrele cuvinte ale lui Marin Preda care încheiau romanul Moromeţii (vol. I), cartea Gabrielei Adameşteanu presară deja în titlu indiciul că, răsfoind-o, vom regăsi în paginile ei o atmosferă kafkiană şi atroce, specifică realismului socialist. Într-adevăr, majoritatea personajelor imaginate de autoare sunt nişte victime tăcute ale „rolului lor social“, o spune chiar tovarăşul Cristi, protagonistul din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă. Iscusit sociolog şi psiholog, scriitoarea dovedeşte un ascuţit „spirit de observaţie pentru greşelile omeneşti“, aşa cum recunoaşte, de altfel, în volumul de memorialistică pe care îl aminteam mai devreme, însă duce analiza realităţii mult mai departe, experimentând psihologii, sondând abisul conştiinţei şi înregistrând, obiectiv şi deopotrivă empatic, situaţii de viaţă, mici catastrofe de moment, dar şi fatalităţi ale unor destine. Aşa cum ne-a obişnuit deja din celebrele sale romane, regăsim şi în povestiri aceeaşi viziune despre lume construită în jurul feminităţii, preocuparea pentru statutul femeilor în societate, pentru tematizarea vieţii de familie şi a eroziunii vieţii de cuplu, măiestria în schiţarea profilelor unor savanţi (Atac de gută în luna februarie, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă), sublinierea contrastelor între real şi convenţional, între timpuri istorice şi tipuri de societăţi. Modelul de viaţă patriarhal, tradiţional, interacţionează în permanenţă cu un mod de viaţă independent, cultural şi modern. Scriitura este şi ea extrem de atent lucrată, frazele fiind polisate până la forma lor optimă, discursul curge lejer, fluent, extrem de firesc şi are, de multe ori, rezonanţe poetice. De altfel, autoarea însăşi sublinia, vorbind despre propriul laborator de creaţie, dăruirea totală necesară textului care trebuie scris şi rescris până la obţinerea sunetului perfect. Chiar proza care deschide volumul constituie o veritabilă dovadă de măiestrie artistică şi stilistică cu care Gabriela Adameşteanu şi-a obişnuit cititorii începând chiar de la cel dintâi roman al său (Drumul egal al fiecărei zile). În contrast cu restul povestirilor din volum, majoritatea plasate în atmosfera realismului socialist postdecembrist (excepţie făcând doar Problemele altora, unde acţiunea se desfăşoară în pandemia de COVID din 2019), şi gândit ca o confesiune a unui tânăr simpatizant revoluţionar din perioada paşoptistă, textul e construit cu o deosebită atenţie la detaliile scenelor menite să reconstituie atmosfera de secol XIX, până şi vocea narativă împrumută stilistica literaturii timpului. Circular, volumul se încheie cu o proză mai veche (apărută iniţial în vol. Vară-primăvară, Cartea Românească, 1989, rescrisă) la fel de reuşită stilistic, intitulată Dialog – de fapt un monolog al unei voci masculine care îi adresează injurii partenerei sale, de pe o poziţie de autoritate. În deplin contrast cu povestirea care deschide volumul, surprinzător, acest ultim text de numai câteva pagini, aproape un bruion, reuşeşte în scurtimea lui să surprindă lucruri esenţiale, transmiţând stilistic şi extrem de precis o anumită stare, prin asta subliniind o dată în plus (dacă mai era nevoie) incontestabila virtute a scriitoarei de a construi scene de gen foarte veridice.

Cele douăzeci şi patru de proze alternează atât ca stil, cât şi ca dimensiuni. Dacă Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă şi celelalte texte satelit ce alcătuiau, odinioară, un volum de proză de sine stătător cu titlu omonim, ca şi Gara de Est, au fost considerate de către critică nişte microromane, alte texte, precum Covrigărie, Love story, Frica, Pe zebră, În tramvai… sunt scurte, se construiesc în jurul unei singure scene descrise cu precizie de instantaneu fotografic ori au caracter filmic, de reportaj. Dialogurile extrem de vii, de autentice, confirmă încă o dată teatralitatea intrinsecă scriiturii Gabrielei Adameşteanu. Fie că sunt de mari dimensiuni sau reduse, citite împreună, textele din volum vădesc o coerenţă ideatică fascinantă. Multe dintre numele personajelor circulă de la unele la altele, si, mai mult decât atât, puse alături de cartea de memorii a autoarei, vădesc numeroase chei şi punţi de interpretare, precum şi o pregnantă nuanţă autobiografică (mai ales Vară-Primăvară).

O altă cheie de boltă a povestirilor o constituie miza lor tematică. Ancorate într-o istorie politică totalitară, cu alte cuvinte, referindu-se, în mare parte, la epoca imediat anterioară căderii comunismului, ele au totodată valoare documentară şi excelează prin analiza multiplelor forme de cenzură posibile într-un regim opresiv. Subiectele pe care le aduc în discuţie se organizează într-un sistem care urmăreşte cu o privire prozastică apolinică şi lucidă degradarea existenţei care cântă pe toate vocile şi în toate gamele o simfonie a excluderii în multiplele ei forme (crize identitare, precaritatea condiţiei femeii, trauma „dosarului prost“) până la aneantizare (ca formă de interiorizare a absenţei din lume prin boală şi moarte).

Unul dintre textele emblematice despre tematizarea concretă şi alegorică a cenzurii este (pe lângă Frica şi Prizoniera), Atac de gută în luna februarie. Construită bulgakovian, ca o „scenă de gen“ în jurul poveştii unui bătrân savant care îşi redactează memoriile asistat de o tânără angajată trimisă de editura care urmează să i le publice, un individ consecvent încă vechiului său univers crepuscular devenit între timp doar un apendice indezirabil al realităţilor realist-socialiste, povestirea are în vedere aneantizarea memoriei în toate formele posibile ale ei, textuală (cenzura editorială), individuală (moartea profesorului în urma atacului de gută) şi social-istorică (buldozerele care nivelează locuinţa interbelică a profesorului pentru a construi un spaţiu locativ comunist). De asemenea, multe dintre textele volumului vorbesc despre resemnare, individuală sau colectivă, şi aceasta, de fapt, tot o formă interiorizată a cenzurii, ca autocenzură – un răspuns firesc şi inevitabil la realităţile sociale şi politice ale sistemului opresiv.

Analizând vieţi incomode, atent psiholog, şi făcând „spionaj pe cont propriu“, dacă ar fi să folosim din nou o expresie pe care însăşi autoarea o împrumută de la Amos Oz, preocupată de fluxul memoriei, de discursul interior al personajelor, Gabriela Adameşteanu reuşeşte să le contureze surprinzător de rapid, evidenţiindu-le trăsăturile esenţiale, să le transforme în caractere, să le încadreze în tipologii (Problemele altora, Soluţii imperfecte, Gara de Est). În plus, dimensiunea vădit sociologică a scriiturii sale, concretizată prin capacitatea de a pune lumii oglinda în faţă, face ca textele reunite în acest volum să se constituie într-un „îndreptar de viaţă“, o măsură incontestabilă a talentului unui scriitor de mare valoare.