Dan Gulea, Teatrul lumii

În genere, soarta prozei scurte este „să furnizeze“ situaţii şi personaje pentru texte mai ample, de felul romanelor, să anunţe „pasul următor“, „să prefigureze“; arsenalul criticii comode este bulversat de Gabriela Adameşteanu, care debuta cu un roman, Drumul egal al fiecărei zile (1975), premiat şi discutat. Volumul de povestiri (de fapt, erau subintitulate „nuvele“) vine în 1979, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă; al doilea volum, Vară-primăvară, apărea în 1989, după ce Dimineaţă pierdută (1984) făcuse epocă, impunând-o pe autoare în prim-planul vieţii literare, alături de ceea ce începea să se numească „generaţia optzecistă“.

Între noutăţile optzeciste, conceptul de „proză scurtă“, teoretizat de Mircea Nedelciu în special, preciza felul în care o anumită infrarealitate putea surprinde, dincolo de clişeele propagandistice care vegheau orice manifestare originală, adevărata realitate, cea resimţită permanent în straturile societăţii de sub dictatură. Acelaşi „drum“ al subtitlurilor era urmat şi de Nedelciu: volumul său de debut din 1979, Aventuri într-o curte interioară, era subintitulat „nuvele“, iar cel din 1989, Şi ieri va fi o zi – proză scurtă. Denumirea de „proză scurtă“ avea o anumită concurenţă: Radu Ţuculescu scria „blitz-proze“, Bedros Horasangian îşi subintitula unele texte „povestiri cinematografice“. Oricum, din cărţile de proză scurtă ale Gabrielei Adameşteanu vor „ieşi“ la un moment dat două romane: Întâlnirea (2003) – mult mai apropiată de memorialistică, şi Provizorat (2010) – ce se încadrează în seria romanescă a Letiţiei Branea. Fireşte, aceste subtitluri de specie şi gen epic nu trebuie luate la modul definitiv: într-o prezentare din 2010 pe pagina de gardă a romanului Provizorat, volumul Vară-primăvară din 1989 era desemnat drept o culegere de „nuvele“.

Noutatea Vremurilor fără răbdare (postfaţă de Oana Soare, Iaşi, Polirom, 2026), subintitulată „proze noi şi vechi“, o constituie mai multe povestiri inedite, care completează arealul volumelor Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă şi Vară-primăvară; sunt, în special, povestiri scurte, de una-două pagini, ce alcătuiesc un portret de epocă.

Dar povestirea care dă titlul volumului, publicată într-o variantă diferită stilistic – inclusiv titlul, arhaizat în „Vremi fără răbdare“ – în revista Atitudini (decembrie 2025), aduce o noutate de tip tematic în proza Gabrielei Adameşteanu: acţiunea se petrece în lumea paşoptiştilor şi a boierilor luminaţi, surprinşi în rătăcirile amoroase ale timpului. Dincolo de acest nivel psihologic, intimist, subiectul principal este conflictul dintre lumea modernă (a „bonjuriştilor“) şi cea tradiţională (a „tombaterelor“), conflictul dintre un tânăr boier, adept al reformismului, şi „grand-papa“, cel înconjurat de narghilele unde se mai amestecă şi opiumul care îl ajută să treacă peste descleierile lumii – atât de bine, încât lasă marea sa avere unei ţiitoare „coapte, bine sulemenite“, ce, lovitură de teatru!, fusese culeasă de pe drumul mare mai mult moartă decât vie („caii, mai omenoşi decât omul, nu voiau să calce peste“) chiar de nepoţel, întremată la o mănăstire – pentru a lua apoi drumul rocambolesc al caselor cu felinar roşu.

Dacă bătrânul boier cam are minţile furate de paradisurile orientale, Dinu din „Neliniştea“ îi oferă Martei, cu care are un copil, dar deja nu se mai înţelege cu ea, un Dunhill, şi o spune în mod „emfatic“: „Ce ştii tu, astea-s cele mai bune ţigări din lume… au în ele şi opiu…“. Replica ei vine „sec“: „Ştii că nu fumez“. În această povestire, nu atât lumea agresivă, potenţată de arivismul comunist, este motivul pentru care se infiltrează suspendarea realităţii – sau cel puţin sugestia acestei suspendări, ci ansamblul dezechilibrului interior al unui personaj masculin care se pregăteşte să trăiască altfel, lăsând în urmă ceea ce părea a fi o familie.

Se conturează astfel o definiţie a timpului interior, faţă de care reacţionează personajele Gabrielei Adameşteanu; bătrânul boier sfârşeşte „fără să aibă alături pe nimeni din neamul nostru levantin“, iar presimţirea acestui lucru este mai grea decât cea a transformărilor sociale şi politice paşoptiste.

Ar mai fi de subliniat că Vremurile fără răbdare reprezintă una dintre cele mai interesante racordări la un topos important: Trivalea, plaiurile argeşene şi urbea piteşteană, unde sălăşluieşte bătrânul boier; de fapt, este toposul (e drept, nenumit) din romanul de debut, Drumul egal al fiecărei zile, şi prezentat în cel mai recent volum de memorialistică, Meserii nerecomandate femeilor: „senzaţia de «acasă» mi-o dau numai dealurile, cum sunt cele din jurul oraşului meu adoptiv, Piteşti“, afirma Gabriela Adameşteanu.

Prima parte a acestui necesar volum aduce, în contrast, şi două titluri cu acţiunea în prezent: „Problemele altora“, despre viaţa în pandemie (iniţial publicată în antologia Literatura la feminin, coord. Adina Diniţoiu, Anastasia Staicu, 2021), respectiv „Soluţii imperfecte“ (apărut în Vatra, decembrie 2024), despre copiii de bani-gata de astăzi şi relaţiile fracturate cu părinţii.

Partea a doua a cărţii este dedicată în special „vérité“-urilor sau, după cum spune autoarea într-o notă la o ediţie precedentă, unor „scene de gen din ultimii ani de festivism ceauşist“. Aici se concentrează majoritatea ineditelor de care aminteam; noile proze sunt o serie de monologuri sau dialoguri ale unor tipuri umane debusolate, care trăiesc din întâmplare în diferite relaţii: femeia cu copil care coabitează cu bărbatul violent, ce o alungă la beţie din casă („Drum comun“), playboy-ul părăsit şi deci confuz („Love story“), principalele momente ale existenţei la ţară: tocmelile de căsătorie („Ciobanul fără mioară“), chinurile dragostei („Gelozie târzie“), spitalul şi moartea („Ce e omul…“); nu lipsesc din peisajul protestatar al ultimilor ani de comunism cozile dezumanizante, agregatoare de conştiinţe şi existenţe la magazinele de alimente („Covrigărie“, „Duminică dimineaţă în cartier sărac“), precum nici destinele de intelectual din „Frica“, desprinsă din viaţa de editor la Casa Scânteii, cu şefi tiranici şi ticăloşi, şi „Prizoniera“, cu ecouri în memorialistica Anilor romantici şi a Meseriilor nerecomandate femeilor.

Partea a treia se deschide cu o proză, „Neliniştea“, care depăşeşte arealul concentrat al vérité-urilor, focalizând asupra crizelor din cuplul de intelectuali în vremea ceauşismului.

„Dialog“, ultimul text din volum, datat 1986 într-o ediţie precedentă a prozei scurte şi structurat sub forma unui poem, în care există doar o voce care se angajează în reproşuri diferite la adresa unei interlocutoare ce, în felul Yvonnei, principesa Burgundiei de Gombrowicz, nu are nicio reacţie – este restructurat în aliniate de proză, reducând ambiguitatea formală teatru-poezie dată de aşezarea diferită în pagină a textului. Şi cu „În tramvai“ se întâmplă un lucru asemănător, de la structura mai aproape de teatru la prima publicare a acestei proze regăsite, în 2012, ajungem acum mai aproape de linia prozei, renunţându-se pe alocuri la succesiunea de replici pentru unele completări descriptive.

Vremuri fără răbdare, titlu provocator, este un volum-sinteză, o nouă înfăţişare a prozei Gabrielei Adameşteanu, care face legătura capilară cu celelalte ipostaze ale scrisului: comentariul politic, memorialistica, teatrul (Dimineaţă pierdută a fost pusă în scenă într-un spectacol devenit clasic de Cătălina Buzoianu, în decembrie 1986, cu Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Irina Petrescu ş.a.) şi, fireşte, romanescul.

Cu inserţii la faimosul incipit (şi final) al Moromeţilor („se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare“/ „Timpul nu mai avea răbdare“), ce trimit inclusiv la lucrarea de licenţă a Gabrielei Adameşteanu, Disoluţia personajului la Proust, şi la înţeleptul aforism al lui Miron Costin despre „bietul om“, care se află „supt vremi“ – după cum atenţiona varianta de plural arhaic a titlului acestui volum –, Vremuri fără răbdare este o carte polifonică, exemplară pentru conexiunile şi miza ei intrinseci.