Despre critica universitară clujeană

Adrian Mureşan: Mircea Muthu a scris despre transilvanism, în contextul mai larg al balcanismului, iar Călin Teutişan s-a referit, la rândul său, aplicat şi coerent, la şcoala clujeană de critică şi istorie literară. În ce fel v-aţi simţit formată şi apoi integrată în această tradiţie critică? (Să menţionăm şi că soţilor Petrescu le dedicaţi, de altfel, cartea Dvs. de debut). Care sunt cele mai importante valori ale acestei şcoli, aşa cum o priviţi astăzi?

Sanda Cordoş: Există mai multe încercări de a fixa specificitatea şcolii clujene de critică. Pe lângă cartea lui Călin Teutişan, Scenarii ale criticii (2021), la care vă referiţi, a apărut ulterior, în 2024, cartea lui Gheorghe Perian despre Critica universitară clujeană, al cărei coautor, de altfel, sunteţi. În amândouă cărţile am citit portrete critice substanţiale. /…/ Aşadar, suntem câţiva care ne simţim solidari cu tradiţia acestei şcoli, avem ideea de a fi ieşit din mantaua ei. În plus, aş adăuga o precizare. Nu este vorba doar despre cei care lucrează la Facultatea de Litere din Cluj. O cercetare a şcolii critice clujene ar trebui să examineze activitatea critică a foştilor studenţi clujeni, care au dezvoltat, în siajul facultăţii absolvite, cercetări şi după încheierea studiilor universitare. Apoi, precumpănitor după 1990, foşti absolvenţi ai Filologiei clujene (mai târziu, Literelor) au devenit ei înşişi creatori de şcoală critică universitară în câteva oraşe transilvane (şi nu numai). Şcoala critică clujeană are, aşadar, „extensiile“ ei, de neocolit.

Cu toate acestea, în ce mă priveşte, mi-ar fi greu să arăt care sunt datele specifice majore ale şcolii clujene. Poate dacă aş avea o vreme de documentare (luni bune sau chiar mai mult), aş îndrăzni s-o fac. Acum, aş încerca, de plăcerea dialogului, o fixare în negativ. Cunoaşteţi, desigur, celebrul articol al lui G. Călinescu, Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Ei bine, şcoala clujeană este una în care istoria literară nu poate fi asociată cu aceste atribute. Îndată ce fac aceste precizări, îmi dau seama că, în practică, lucrurile sunt mai complicate, că există momente care pot să-mi tulbure această afirmaţie. Însă, în principiu, cred că am dreptate: şcoala clujeană e mai legată de document, de concept, de ştiinţă. Dincolo de stabilirea fermă a diferenţelor de abordare, de teme şi de metodă, au existat destule atracţii şi, dacă vreţi, influenţe între şcolile academice de critică şi istorie literară din România. Exemplific cu câteva dintre ele. Să nu uităm că D. Popovici (care are un rol fundamental în ceea ce priveşte profilul şcolii clujene) este absolventul Universităţii bucureştene. Deşi nu le-a fost profesor (nu avea cum, a murit prematur, în 1952), acesta a modelat hotărâtor maniera de a face critică a înzestratei generaţii şaizeciste (inclusiv a celei din al doilea val), aripa clujeană: Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Pop, Doina Curticăpeanu, Mircea Muthu, Ion Vartic, Marian Papahagi. Atributele care se transmit de la mentor la discipoli (voit sau nu): interesul pentru subiecte de amploare, aşezarea acestora într-un vast orizont comparatist, îndreptarea studiului istoric spre tipologie etc. Nu e defel întâmplător că aceşti critici sunt preocupaţi de descifrarea spiritului secolului (sau, după caz, al epocii), de paradigme, de alianţe cu teoria (într-un sens mai larg, nu doar literar) şi cu filosofia, de integrarea unui scriitor în forma mentis a vremii sale. Majoră pentru înţelegerea şcolii clujene, influenţa lui D. Popovici poate fi descifrată (uneori, aceasta a fost recunoscută ca formatoare) şi la câţiva dintre reprezentanţii şcolii critice bucureştene, printre care Paul Cornea ori Matei Călinescu. Revenind un moment la şaizeciştii clujeni de mai sus, e de remarcat că, pe lângă abordarea esenţialistă identificabilă în studiile lor, ei sunt interesaţi, complementar, de literatura contemporană, mulţi dintre ei practicând, cu mai multă ori mai puţină consecvenţă, cronica literară. În această privinţă, aş spune că sunt stimulaţi mai degrabă de congenerii lor (în primul rând, cei bucureşteni, N. Manolescu şi E. Simion), decât de predecesorul clujean Ion Breazu (care, între altele, în acest câmp, al contemporaneităţii sale, a avut un rol important în a-l însoţi critic pe Lucian Blaga). Aşadar, între şcoli au fost căutate nu doar diferenţele, ci şi acea „armonie colegială“ naţională despre care scria Mircea Zaciu într-un text care, între altele, prefaţează şi explică naşterea, îngroparea (topirea) şi resurecţia (tipărirea) Dicţionarului scriitorilor români. Să ne reamintim că atât proiectul prim, Scriitori români (1978), cât şi demersul lexicografic plenar, Dicţionarul scriitorilor români (apărut în patru volume, 1995-2002), coordonat de profesorul clujean, avându-i alături pe concitadinii Marian Papahagi şi Aurel Sasu, au autori din mai multe oraşe ale ţării, unii dintre ei neuniversitari. (De altfel, exceptând Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop, şi primul volum al Enciclopediei imaginariilor din România, coordonat de Corin Braga, consacrat Imaginarului literar, care sunt realizate doar de reprezentanţi ai şcolii academice clujene, cu resurse locale, toate celelalte lucrări enciclopedice şi lexicografice literare sunt opere naţionale; de exemplu, în 2022, sub coordonarea timişorencei Adriana Babeţi, a apărut Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, cu o temă a şcolii timişorene, echipa coautorilor fiind, în schimb, din mai multe centre universitare).

Mircea Zaciu, cu o influenţă importantă în cadrul şcolii clujene, este mult mai interesat de istorie literară în înţeles aproape istoriografic, de document şi de valorificarea lui. Cred, însă, că, în epocă (anii ’60-’80), modelajul lui este în concurenţă (uneori nevăzută) cu cel exercitat de ex-centricul (din punct de vedere academic) Cerc literar de la Sibiu, care, după anii de interdicţii şi privaţiuni, revine la suprafaţa vieţii, inclusiv literare. Între toate liniile trasate aici de mine încap multe nuanţe şi filiaţii (ele devin obligatorii într-o cercetare).

Aş fi tentată să afirm că este specific pentru şcoala clujeană grija pentru student, implicarea acestuia şi a tânărului absolvent în proiecte ale profesorilor. Mircea Zaciu şi-a implicat foştii studenţi în pregătirea ediţiilor din seria coordonată de el la editura Dacia, Restituiri, după cum i-a pus să scrie articole în pomenitul Dicţionarul scriitorilor români. Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu au coordonat Cercul de critică şi teorie literară. Este obligatoriu să adaug magisteratul exercitat de Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi la „Echinox“, continuat în texte însoţitoare ale cărţilor de debut ale foştilor studenţi. Ion Vartic a înfiinţat şi condus trupa de teatru a facultăţii. Este de semnalat, însă, că şi în alte centre universitare au existat proiecte similare, prin care profesorii au susţinut activitatea discipolilor. /…/

În ce mă priveşte, formarea mea, ca şi întreaga mea existenţă profesională, este înscrisă în tradiţia critică clujeană. Eu una mă simt parte integrantă a ei (ceea ce, desigur, e insuficient; identitatea mea profesională – ca orice tip de identitate – e dată nu doar de credinţele şi aspiraţiile mele, ceea ce poate însemna un simplu bovarism, ci, într-o manieră hotărâtoare, de recunoaşterea şi de validarea celorlalţi). Pe o „fundaţie“ solid realizată în liceul de filologie urmat, profesorii mei de la facultate (m-)au construit profesional bine. Aici se cade să fac o precizare: am fost elevă de liceu şi apoi studentă în anii ’80, într-un regim totalitar, care avea multe pârghii de a intra în viaţa noastră, a cetăţenilor de rând ai acestei ţări, supraveghindu-ne. Nu intru acum în acest subiect. În schimb, cred că e obligatoriu să spun că, dincolo de materiile propagandistice din programa universitară, cei mai mulţi dintre profesorii de la disciplinele filologice predau ca nişte profesionişti. Tocmai de aceea facultăţile aveau ceva insular, erau cumva îndepărtate de realitatea mânjită de către sistemul totalitar în care trăiam. Tocmai de aceea, destui dintre absolvenţii facultăţilor se simţeau, după repartiţie, după izgonirea din paradisul amărâtelor noastre biblioteci, dezrădăcinaţi, îmbolnăviţi de o severă depresie de patrie socialistă. Destui dintre profesorii noştri erau tobă de carte, aveai ce învăţa de la ei. Eu, care eram în cel mai înalt grad interesată de literatură, m-am format în această direcţie, în istoria literară. Am învăţat de la cei mai mulţi dintre profesorii noştri de literatură română. Pe Ioana Em. Petrescu am admirat-o, i-am purtat, cum am mai recunoscut public, veneraţie, pe care, în câteva rânduri, am încercat să o explic. Îi datorez fostei mele profesoare multe, dar mai presus de orice, încrederea ei constantă şi cumva necondiţionată în mine. Datorită ei şi acestei uimitoare încrederi am ajuns în Facultatea de Litere în toamna lui 1990. Ioana Em. Petrescu s-a zbătut să iasă un post de preparator la concurs (singurul pentru care puteam concura, terminasem în 1988, aveam vechime puţină), m-a încurajat, a insistat. Mie nu-mi trecuse prin cap să candidez pentru un post universitar, facultatea era pentru foştii şi iluştrii mei profesori, mi-era clar. Doar că mă trezisem în vara lui 1990 tot cu postul luat în 1988, la repartiţie, într-o şcoală generală dintr-un sat din Covasna. Prin primăvară, îmi depusesem dosarul la un concurs organizat, la iniţiativa ministerului de resort, de Inspectoratul şcolar, pentru o catedră în învăţământul preuniversitar. Concursul era de hârtii, iar eu prea tânără, fără vechime, aşa încât n-am prins un post în frumosul nostru judeţ. M-am dus cu jalba în proţap la inspectoarea de română pentru o suplinire, dar mi-a comunicat grăbită, pe scări, că n-are nevoie de suplinirea mea. Ioana Petrescu a fost tulburată de aceste întâmplări şi a intervenit în biografia mea în derivă (eu n-o vedeam astfel, dar ea, de la înălţimea vârstei şi experienţei sale, cred că da). Într-o epică scurtă, aşa am intrat în Facultate de Litere şi pe o stradă clar definită a şcolii clujene de critică şi istorie literară.

Pe dvs. însă, sunt convinsă, vă interesează nu atât epica prezenţei mele în sus-numita şcoală, ci, mai ales, ideatica. Ce am preluat dintre ideile şi conceptele profesorilor mei? Ce am trădat? Am preluat multe, mă simt în descendenţa mai multor maeştri. Aş spune acum doar atât: am preluat din istoria şcolii (cred că în primul rând de la Ioana Petrescu şi Liviu Petrescu şi, prin ei, de la predecesori) interesul pentru integrarea paradigmatică şi comparatistică a subiectului de literatură română, preocuparea pentru concept şi teorie. Mă interesează rigoarea şi seriozitatea. Ca demnă reprezentantă a şcolii clujene, am preţuit mereu corectitudinea documentului, a sursei. Ca pentru înaintaşii mei, istoria literară scrisă nu lucrează cu inefabile. Numai că eu am îmbinat abordarea esenţialistă a şcolii (mă refer, desigur, la generaţia profesorilor mei) cu interesul pentru social şi istoric. Simplificând, s-ar putea spune că, dacă profesorii mei au vrut să iasă cumva din istorie, să ajungă mereu la tipologie, eu i-am trădat şi m-am întors la social şi istorie. O parte din explicaţie ţine de biografia mea, o alta de specificul vremurilor pe care le-am trăit. Ca modelaj vertebrant, aş spune că am îmbinat-o pe Ioana Em. Petrescu cu fascinanta şi nevăzuta Monica Lovinescu.

(Adrian Mureşan în dialog cu Sanda Cordoş. Proiect în desfăşurare)