Cristian Vasile, Vladimir Tismăneanu şi condamnarea comunismului

Voi vorbi la început despre două cifre, să zicem rotunde sau pretabile la aniversare: 75 şi 20. În acest an, la 4 iulie, Vladimir Tismăneanu a împlinit 75 de ani, iar în curând, la 18 decembrie, vom aniversa 20 de ani de la condamnarea regimului comunist. Condamnarea s-a produs printr-un discurs susţinut în Parlament de către preşedintele României, în baza unui raport final redactat de către o comisie pentru adevăr condusă de Vladimir Tismăneanu: Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR).

De fapt, raportul final s-a construit în jurul sintezei de istorie realizată de Vladimir Tismăneanu, publicată în română cu un an înainte – Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (University of California Press, Berkeley, 2003; ed. Polirom, 2005; reeditat în 2014 la Humanitas). Raportul a fost în linii mari o continuare şi o îmbogăţire a sus-amintitei sinteze. Evident, a fost o operă colectivă la care îndeosebi experţii Comisiei şi-au adus o contribuţie majoră prin adăugarea unor capitole importante despre: recensământul populaţiei concentraţionare, rolul consilierilor sovietici, al organizaţiilor de masă, UTC, Departamentul cultelor etc. Un istoric de-acum consacrat îl numea pe Vladimir Tismăneanu „profesorul nostru“, deşi propriu-zis acesta nu a predat în România. Pentru mine, CPADCR a fost o şcoală, de fapt mai mult decât atât: a devenit un soi de a doua universitate în cadrul căreia mi-am continuat formarea. La doar 30 de ani mă reîntâlneam cu profesori de la facultate şi, mai mult, mi se încredinţa o muncă de coordonare ştiinţifică.

CPADCR, cunoscută sub numele de Comisia Tismăneanu, a fost înfiinţată la 20 aprilie 2006 de către preşedintele Traian Băsescu pentru a elabora un raport privind crimele comise între 1945 şi 1989, care să permită condamnarea oficială a sistemului comunist. Raportul trebuia să supună investigaţiei sale atât instituţiile şi metodele care au permis crimele şi abuzurile regimului politic postbelic, cât şi rolul oficialilor comunişti în instaurarea, consolidarea şi perpetuarea sistemului totalitar. Premisa era clară: o analiză a regimului era necesară deoarece, şi după 1989 multe crime au fost ascunse şi negate. Arhivele importante din perioada postbelică, inclusiv cele ale PCR, au rămas inaccesibile cercetătorilor. Istoricii au fost împiedicaţi în eforturile lor de a studia trecutul recent, în timp ce victimele regimului nu au putut dovedi nici natura politică a condamnărilor suferite, nici modul injust în care le-au fost confiscate proprietăţile. Prin urmare, înfiinţarea Comisiei a fost într-un fel şi un răspuns la o aşteptare ce exista la nivel societal, în sensul că o parte a opiniei publice – asociată cu anticomunismul democratic – considera că se impune o declaraţie a preşedintelui de condamnare a regimului comunist. Iar această declaraţie ar fi trebuit să fie ceva mai mult decât mesajul transmis de precedentul preşedinte Emil Constantinescu în 1997 către Memorialul de la Sighet. S-ar fi impus o poziţie politică asumată, asimilabilă unui act oficial prin implicarea Parlamentului şi publicarea în Monitorul Oficial.

Comisia a fost înfiinţată la doi ani după ce Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia Wiesel) şi-a finalizat Raportul final, în care condamna fascismul autohton şi dezvăluia implicarea României în Holocaust. Într-un interviu din 2005, preşedintele României a sugerat că nu se poate condamna comunismul ca atare, ci doar pe baza unui raport privind crimele comuniste care să fie elaborat de istorici de renume asociaţi Academiei Române. Liderii societăţii civile s-au opus acestei abordări, subliniind că unii istorici în vârstă din cadrul Academiei erau compromişi, naţionalişti şi îndatoraţi regimului comunist. Bunăoară, un fost preşedinte al Secţiei de Istorie a Academiei fusese menţionat în raportul Comisiei Wiesel ca un exemplu de cum nu trebuie abordată istoria Holocaustului. Un element care a contribuit la constituirea a ceea ce s-ar putea numi masă critică pentru înfiinţarea Comisiei a fost acţiunea lui Sorin Ilieşiu, vicepreşedinte al Alianţei Civice, care în februarie 2006 a cerut din nou condamnarea oficială a regimului comunist, printr-un apel public susţinut şi de lideri sindicali, organizaţii civice şi intelectuali proeminenţi. Într-un fel, Ilieşiu a reluat eforturile din anii 1990 ale senatorului Constantin Ticu Dumitrescu, liderul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care a iniţiat Legea 187/1999 privind accesul la dosarul propriu şi demascarea Securităţii ca poliţie politică, act normativ care acorda românilor acces la documentele întocmite de poliţia secretă comunistă.

Numele lui Vladimir Tismăneanu a apărut frecvent în discuţiile privind necesitatea investigării represiunii comuniste. În 2005, într-un interviu acordat revistei 22, liderul de atunci al PSD l-a menţionat pe profesorul de la Universitatea din Maryland ca posibil şef al unei comisii istorice de investigaţie a trecutului recent. Într-un interviu cu preşedintele României, acelaşi săptămânal 22, prin vocea Rodicăi Palade, a menţionat cartea lui Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate…, ca punct de referinţă în interpretarea comunismului, deoarece aceasta arăta continuitatea dintre regimul stalinist (cu Securitatea sa presupus non-românească) şi regimul lui Ceauşescu din 1965-1989 (cu o securitate pretins patriotică). Cum scrierile academice ale lui Vl. Tismăneanu erau bine cunoscute în România şi în plan extern, chiar premiate, iar profilul său ştiinţific era impozant, Traian Băsescu l-a numit în funcţia de preşedinte al Comisiei. CPADCR nu a fost propriu-zis o Comisie pentru adevăr cu valenţe politico-juridice precum comisia pentru reconciliere din Africa de Sud, ci mai degrabă o comisie istorică, deşi istoricii/specialiştii în ştiinţe politice au fost în minoritate în cadrul Comisiei. Acţiunea Comisiei s-a limitat la elaborarea unui raport privind dictatura comunistă din România. Imediat după desemnarea sa ca preşedinte al CPADCR, Vladimir Tismăneanu a ales alţi douăzeci de membri, printre care s-au aflat istorici precum Andrei Pippidi, Dragoş Petrescu, Stelian Tănase, Marius Oprea, Alexandru Zub, politologul Levente Salat şi sociologul Gail Kligman, reprezentanţi ai societăţii civile (Sorin Ilieşiu, Romulus Rusan), lideri de opinie (Nicolae Manolescu, Horia Patapievici), foşti deţinuţi politici (Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu), membri de seamă ai diasporei (Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei). Membrii non-academici trebuiau să asigure integritatea morală, credibilitatea politică şi susţinerea simbolică a raportului.

Condamnarea comunismului nu a rămas doar un gest simbolic, fără consecinţe. A fost argumentul juridic pe baza căruia au fost restituite unele proprietăţi imobiliare („Raportul Tismăneanu le-a adus terenuri“, în Adevărul, 6 octombrie 2008). Momentul decembrie 2006 a însemnat o puternică lovitură pentru baronii istoriografiei reprezentând generaţia veche, formată în perioada stalinismului naţional, care ajunseseră să absolutizeze politica externă comunistă din anii 1960 şi 1970. Vladimir Tismăneanu a influenţat geneza delimitării mai clare de aceşti profesori care dominau prim-planul scrisului istoric. Recomandarea din raportul final privitoare la educaţie, la un manual despre istoria comunismului, s-a materializat până la urmă. Au existat şi obiective secundare ale Comisiei care au fost îndeplinite. Acestea au derivat din obiectivul principal ori s-au cristalizat pe parcursul activităţii din 2006: deschiderea Arhivelor privitoare la regimul comunist. Unul dintre experţii Comisiei, Dorin Dobrincu, a ajuns în 2007 director al Arhivelor Naţionale şi a contribuit din plin la revoluţia arhivistică. Înfiinţarea şi activitatea Comisiei au grăbit predarea către CNSAS a milioane de dosare deţinute de SRI etc.