Ioan Cristescu, „Neobişnuitul“ Marin Tarangul

Nu obişnuiesc să ofer date biografice generale despre autorii/scriitorii pe care îi comentez, în măsura în care aceştia se înscriu în limitele unei cunoaşteri de bun-simţ cultural. Adică, un amator, în sensul pozitiv al cuvântului, furnizat pe filiera limbii franceze, un neprofesionist, are unele date sumare de orientare în bazinul cultural. De data aceasta simt nevoia unei scurte inserţii biografice, cu riscul redundanţei, pentru a atrage atenţia asupra subiectului meu.

Marin Tarangul (1938-2010), poet, eseist, deţinut politic între 1961 şi 1964 pentru organizarea de ceaiuri dansante pe muzică americană, oficial „uneltire contra ordinii sociale“, „huliganism“, dar care, după o mărturie a lui Virgil Nemoianu, avea şi un jurnal: „Era pe atunci student la Teologie, dar tare zvăpăiat în purtări, după el se ţinea o gaşcă întreagă de admiratori. Ţinea şi un soi de jurnal filosofic. Atunci l-au arestat; nu ştiu ce-au găsit ei la perchiziţie în acel jurnal intim“; licenţiat în teologie la Sibiu şi, după eliberarea din închisoare, odată cu Decretul din 1964, licenţiat al Institutului de Istoria şi Teoria Artei din Bucureşti, unde a fost coleg cu Andrei Pleşu. Pleacă la Paris în 1979 cu o bursă de la Institutul Catolic. Susţine două doctorate, unul în teologie la Institutul Catolic şi Sorbona IV („Icoana, experienţă şi realitate. Discurs acrotatic“) şi altul în filologie la Institutul de Studii Orientale, cu o teză despre poezia lui Nichita Stănescu. Dacă în perioada anilor ’60-’70 ai secolului trecut a publicat mult (poezie, critică de artă, literară, cinematografică), după 1989 scrierile lui au fost editate fără a avea ecoul meritat.

Prima dată i-am depistat numele la sfârşitul anilor ’80 într-un album Bosch, apărut la Editura Meridiane, în 1968, cu un amplu studiu introductiv. Pot spune că de atunci nu am mai avut nevoie de altă lectură pentru a-l înţelege pe „neobişnuitul“ artist din secolul al XV-lea. Apoi, în urma unei discuţii cu George Banu, am citit Plugarul şi Moartea de Johannes von Tepl, tradusă în româneşte de Marin Tarangul şi Emmerich Schaffer şi apărută la Humanitas în anii ’90, cu o introducere-eseu scrisă de „neobişnuitul“ cotraducător. Anterior, a realizat, în 1980, un spectacol după această scriere, în biserica Sf. Luca din München, împreună cu acelaşi Emmerich Schaffer, actorul timişorean cunoscut cinefililor prin rolul Müller din filmul Pădurea Spânzuraţilor, regia Liviu Ciulei. Destinul operei sale nu a fost unul fericit nici după 1990 prin volumele apărute la Humanitas, prea puţin semnalate de critică.

Un portret al lui Gabriel Dimisianu este sugestiv pentru a vizualiza personajul: „Marin Tarangul descindea dintr-o familie ardeleană care deţinuse titlul de cavaler. Cel puţin aşa mi se povestise. Ciudat mi se părea că acest Cavaler de Tarangul, înalt, filiform, începuse să semene, mai ales de când îşi lăsase mustăţi şi bărbuţă, cu alt purtător al aceluiaşi rang: Cavalerul de la Mancha. Impresie întărită de aerul abstras al lui Tarangul, de felul în care tresărea când i te adresai, de parcă l-ai fi smuls dintr-o altă lume, mai înaltă, pentru a-l trage în terestritate“.

Între timp am citit câteva evocări datorate lui Andrei Pleşu şi Dan C. Mihăilescu, prin care aura de personaj discret şi misterios s-a consolidat. În 2022 a apărut la Editura Vremea o antologie realizată de Gabriela Duda în colaborare cu Micaela Gulea, prietena din copilărie, şi fratele Ion Tarangul, cu titlul-metaforă: Un scit de care perşii s-au temut.

Dar iată că la Editura Junimea a apărut o serie de autor Marin Tarangul, poetul şi eseistul despre care puţini intelectuali din zona umanistă au date consistente, chiar dacă eseurile despre Nichita Stănescu sau Eminescu au fost citate uneori. A fi înfiorător de deştept, cum îl caracterizează editorul său, Ioan Alexandru Tofan, şi nedrept de necunoscut nu doar pare, ci, din păcate, este o certitudine în societatea românească mult prea grăbită să transforme uitarea în activitate cotidiană.

Cele opt volume apărute până acum, la care se adaugă încă două, după cum am aflat de la Simona Modreanu, directoarea Editurii Junimea, contributoare prin traduceri la această ediţie, sunt extrase din Arhiva Marin Tarangul de la Colegiul Noua Europă şi conţin studii şi eseuri, cronici, unele publicate, altele în manuscris, texte finale, variante, reluări, despre literatură, pictură, sculptură, film, teatru, estetică şi, desigur, teologie. Nu este o ediţie critică în sens filologic, dar nici nu este departe de aşa ceva. Editorii s-au căznit mult, cu pasiune, şi cine urmăreşte apariţia editorială vede cu ochiul liber ceea ce s-a realizat: o recuperare utilă, necesară, indispensabilă, dar, mai mult de atât, şi o poziţionare a autorului în vârful gândirii româneşti, acolo unde îi era locul. Nu există prea multe recuperări de acest tip în cultura românească postdecembristă.

Pentru mulţi, această ofertă a scrierilor lui Marin Tarangul este o surpriză. Pe autor îl poţi întâlni în presa anilor 1970 în calitate de poet. În 1968, anul Primăverii de la Praga, a debutat cu volumul de poezii Threnos, Bucureşti, ESPLA. În acelaşi an au debutat şi Cezar Ivănescu, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Virgil Mazilescu, I. Negoiţescu (unii dintre ei prezenţi, anterior, inclusiv Tarangul, cu lecturi în Cenaclul Junimea) sau au revenit cu volume importante Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Gabriela Melinescu, etc., un an fast al poeziei, al literaturii în general dacă includem şi apariţia revistei România literară.

Volumul său de debut a fost semnalat de mai mulţi critici literari. Îmi permit o singură remarcă a tânărului, pe atunci, Victor Ivanovici, apărută în Scânteia Tineretului: „Lucru din ce în ce mai rar în ultima vreme, această carte de debut, impune un profil net. Departe de a comunica doar virtualităţi, volumul lui Marin Tarangul este o premisă de definiţie. Titlul, de o tulburătoare frumuseţe – Trenos, trimite la anticul Threnos, parţial asimilabil cu flanto-ul spaniol şi cu jalea românească“.

Debutul ca eseist are loc în acelaşi an cu amintitul album Bosch, la care semnează şi studiul introductiv, studiu pe care-l regăsim, amplu şi coerent, diferit ( probabil redus/modificat la cenzură) şi în volumul III din seria Studii şi eseuri, apărut anul acesta la Editura Junimea. Seria de trei volume consistente, Studii şi eseuri I. Teologie şi spiritualitate, Studii şi eseuri II. Literatură, critică literară şi cultură tradiţională, Studii şi eseuri III. Istoria artei, critică de artă şi estetică, dă mărturie despre o polivalenţă a preocupărilor, despre existenţa unui stil propriu şi despre o gândire filosofic-estetică de mare profunzime.

Primele cinci volume conţin Universul estetic. Timpul şi formele gândirii estetice. Criza artei moderne; Prin ochiul lui Nichita; Canonul teoretic; Icoana. Experienţă şi realitate; Scrisori filosofice. Arta teoretică, studii integrate unui sistem de gândire ce se compune din experienţe intelectuale surprinzător de congruente, susţinute de un fluviu al erudiţiei şi rostirii acesteia, ca să preluăm un concept al lui Constantin Noica, care i-a fost magister. Ultimele trei volume sunt rezultatul unei analize a Arhivei Marin Tarangul, cu articole-eseuri, rămase în manuscris, unele reluări, altele inedite, pe teme diverse, unele în română, altele traduse de autorii ediţiei, dar care dau seamă de zonele de interes ale autorului, ce pare a scrie doar despre subiecte cu afinitate certă, neinteresat de sistematizări de cercetare. Punctul comun este interogaţia şi posibilul răspuns la asocieri sau diferenţe. Foarte rar se referă la stilistică, indiferent că vorbeşte despre artă sau literatură, şi cu atât mai puţin în eseurile teologice, multe dintre ele putând fi incluse în latinescul spiritus, cu o pregnantă încărcătură metafizică. Dacă suntem interesaţi de isihasm, de spiritul rugăciunii în ortodoxie, actul religios, de cultura tradiţională, de omul religios, mit etc. nu găsim referiri critice, nici cronologii ale ideilor, nici analize, ci dezbateri interioare, din care, desigur, răzbat uneori afinităţile perene ale ideilor, dar şi cu unii autori precum Paciurea, Bosch, Dostoievski, Eminescu sau Nichita, „canonul care-mi ordonează viaţa“ etc., „decantaţi“ de un spectator implicat în interiorul materiei artistului. Prin „rostirea“ personală, stilistica născută din retrăirea ideatică a imaginarului altora, Marin Tarangul creează nu din memoria susţinută de erudiţie, ci din actualizarea emoţiei trăirii în universuri problematice şi problematizante.

În cazul articolelor publicate în plină perioadă comunistă se remarcă uneori un ton critic şi, surprinzător, cuvinte care au trecut de cenzură, precum în articolul din revista ieşeană Cronica, din august 1969: „Şi încă acei ghizi care reproduc pe deasupra un text prea puţin inspirat, cu date sterile şi neîndumnezeite“, referindu-se la o călătorie pe la mănăstirile din Bucovina, în acest caz la Suceviţa, în preajma congresului. În tot ceea ce scrie, Marin Tarangul teoretizează, adică formulează în propria logică şi în propriul limbaj gânduri şi viaţa acestora. Fascinanta incursiune prin ediţia de la Editura Junimea nu oferă doar material pentru o recuperare târzie a unui mare intelectual român, ci, mai ales, un univers ideatic la care, după lectură, revii inevitabil cu liniştea şi neliniştea cu care te îndrepţi spre spiritul dialectic în care au fost scrise. Ca să-l parafrazez, vorbind despre Brâncuşi, fiind Oaspetele lui Zenon, s-a format, prin teologie, ca maestru al interiorităţii. Limbajul său nu este încărcat de memorie culturală ce ar insinua o aură a artificialului. Este un adevărat belşug de idei şi nuanţe, al căror univers se compune natural sub ochii lectorului.