autobuzul 35

sunt un om al uzanţelor

merg la aceeaşi biserică goală

o iubesc doar pe mama

întotdeauna mi-e dor de câinele meu bătrân

şi circul doar cu autobuzul 35

pe Dumnezeu şi pe acest autobuz

mi s-a întâmplat să-i aştept în staţii greşite

doar când m-am trezit singură pe drumuri

m-am îndreptat spre locul lor

nici El şi nici el n-au venit după mine

tot din uzanţă

nu cred în miracole

de asta nu merg niciodată la înmormântări

nu cred nici în iertare

de asta fac lucruri pentru tata

circul doar cu 35-ul

spre tata

ştiu toţi călătorii

sunt tăcuţi de parcă ne-am vedea pentru prima dată

niciodată n-am simţit că aş face traseul

pentru ultima dată

când

la plecare

numărând fiecare dală de dus zic

e pentru ultima dată, tată!

o dată m-a scos printr-un geam şi

mama a ajuns cu noi la urgenţe

desculţă dând nămeţii de-o parte şi de alta

ca Iehova două ape

altă dată m-a scos pe uşă

tăcerile mele le simte

ca pe pumni în boaşe

eu m-am întors la el

am ieşit din groapa comună

m-am dus ca un câine de pază

să-l apăr de neiertarea mea

doar în autobuzul cu singura rută pe care o cunosc

nu mă mai întreb cine-i păzeşte pe paznici

pot sta cu pleoapele prinse ca-n biserică

iar sângele să nu-mi taie jugulara

(Sunt predispusă la nenorociri. Aşa, urc în autobuz şi plec ca într-un somn din copilărie, cu mama parcă strângându-mă înapoi în pântec de prin nămeţi. Pe acest traseu vorbesc doar cu controlorul. E acelaşi, vine rar. În loc de bilet, îi arăt ce scriu. Se aşează lângă mine şi-mi spune cu vocea mamei: respiră, până ce eu citesc, şi mă mângâie pe obraz.

E un personaj interesant şi nu e imaginar. Am convingerea că mereu greşeşte staţia. Urcă, priveşte călătorii, ca pentru prima dată, şi pare că ar crede din tot sufletul că 35-ul e cel care ne duce pe toţi într-un loc cu un Dumnezeu cumsecade. Când îi spun că n-am bilet, nici bani să trec o vamă în cer, îşi lasă umerii ca un steag ce coboară în bernă. Are mustaţă ca tata, doar că a lui e modelată de zâmbet şi nici n-ar putea-o urî pe mama, văd asta, n-are gropi în pupile. Controlorul e ca un pisoi ce încă nu ştie să miaune. Aşa şi râde. Îşi poartă chipiul de epocă exact ca pe o bască, uşor într-o parte, de parcă mereu ceva-l trage în jos, spre o groapă ce s-a făcut bine. E un controlor cumsecade şi singurul pe ruta autobuzului 35. Nu mă amendează niciodată. Nici nu mă aruncă pe geam, nici nu mă dă afară pe uşă, doar mă mângâie pe obrazul cu cicatricea din copilărie şi îmi pune în pumn un bilet compostat cu date viitoare. Cu acel bilet mă pot întoarce acasă. Îmi amintesc drumu-napoi şi staţia lui 35.)

mă întorc acasă

după ce mă asigur că dalele din curtea tatei

sunt la locul lor

mă întorc doar după ce îi şterg tatei

cu lapte de mamă toate geamurile casei

le tot curge un sânge vechi

pe tata îl mângâi pe obraz

ca pentru ultima oară

şi mă întorc acasă

cu autobuzul 35

şi cu pupilele pline de gropi cu neiertarea mea

(Din volumul Ana nenăscuta, în curs de apariţie)