Izgonirea din Paradis

 

În amintirea lui Don Cezar

 

E pierdută vremea, e pierdută, se aude un glas stins,

poate că nici n-a existat acel timp, ci doar o umbră a lui

strecurată printre sîrmele unui gard prin care

ochii păreau licurici pe o pajişte

sub care toţi dormeau într-un paradis existent doar în mintea

celor care culegeau flori pentru o coroniţă

aşezată pe capul copilei

rătăcită prin parfumul cărnii

ce-a putrezit.

 

1.

Vine o altfel de vreme peste noi,

în timp ce plutim într-un aer vîscos,

aripile devin de plumb

într-un zbor de care nu ne vom mai aduce aminte,

nu ne evită, nu, ci trece prin noi

aşa cum trece respiraţia rece a unui înger

printr-un trup inert,

se aude doar scîrţîitul unei uşi deschise de o mînă

plină de inelele unui lanţ

la capătul căruia strigă poetul:

voi muri, desigur, voi muri după o viaţă în care mai mult am murit

decît am trăit,

faţa morţii e mereu veselă

ca o sită prin care cernem tărîţea,

e chiar faţa femeii pe care am ascuns-o tot timpul

în faţa altei femei

pe care am iubit-o aşa cum am iubit paharul cu vin,

bucata de carne, cheful, înjurătura,

va veni chiar şi aici unde am crezut că e paradisul,

dar paradisul nu e nici aici, nici în altă parte,

ci nicăieri, dar şi de acolo voi fi alungat,

aşa cum alungate sunt ciorile dintr-o colivie în care au fost închise

de mila unui poet

despre care acum doar ciorile mai ştiu.

 

2.

De altfel, nici aici nu sunt aşa cum am crezut că am fost acolo,

în lumea în care chiar se trăieşte, aşa cum trăiesc proştii, fericiţi

din te miri ce,

doar pentru că s-au născut cu frica de moarte

al cărei chip doar l-au bănuit în scheletul unui om care s-a ascuns

în trupul lui pentru a nu fi descoperit în ziua după care

nu va mai fi,

doar un soi de suflet pluteşte în jurul lui,

aşa ca o mireasmă de mirt într-o biserică,

doar un soi de inimă loveşte

cu disperare la uşa pe care ar vrea să iasă,

să fugă din paradisul în care nu e aşa cum şi-a închipuit că este,

de altfel, nici acolo nu este aşa cum am crezut,

flori, cîmpii, lume, nimic,

ci doar o cale prin care calci fără să laşi urme.

 

3.

Azi ies din acel loc, aşa cum iese oricine,

închis într-o carcasă de fier, în zbor

spre o altă uşă prin care doar se intră şi nu se mai iese,

plutesc în aer

aşa cum plutesc penele izgonite dintr-un coştei

într-o bătălie într-o cameră de cămin

unde nici fericire, nici nefericire nu e,

ci doar scrîşnirea dinţilor,

azi, doar azi, loveşte-mă cu o curea plină de nituri,

aşa cum în Rusia bătaia e cea mai dulce pâine

pe care o ridici din noroi,

da, loveşte-mă, sunt tînăr şi la trup curat,

strecurat printr-o pîlnie vinul acru

pe care-l vom bea la cina de taină,

loveşte-mă, ştiu, numai aşa vei putea înţelege

de ce rănile de pe trupul tău sunt mereu deschie

ca nişte ferestre fără casă,

izgoneşte-mă din paradisul tău,

iar cînd pomul rod va da,

fă să cadă după strigăt

mîna ta,

iar cînd trupul meu va sta,

fă-l să-l doară mîna ta,

cum cădea-va după răcnet

umbra sa…

 

4.

Nu, nu vă amăgiţi, nu există paradis, nu există decît

purgatoriu, iar cînd trupul se va face cenuşă

din cenuşă se va înălţa pînă acolo unde nu mai există

decît amintirea din care vom învia,

nu speraţi că dacă vă prosternaţi

veţi fi şi după prosternare,

nimeni nu a povestit nimic mai mult decît a minţit poetul

care crezînd că dacă îşi imaginează ceva

aceea este şi realitatea din care nu poate descrie mai mult

decît a descris în imaginaţie,

nu, acum cît încă respir, aripile îmi sunt de plumb,

iar mîna mea nu poate ridica o pană din aripa unui înger

din purul motiv că ea nu există,

doar ceea ce există e uşor şi fără scăpare,

ceea ce nu există pur şi simplu e uşor doar de admirat

ca în vis viaţa pe care nu o vei trăi niciodată,

nu, aşa vă zic, nu vă amăgiţi,

moartea nu oferă nimic în afara vieţii pe care aţi pierdut-o.

 

5.

Plutesc, încă plutesc,

ceea ce văd nu e decît plutirea a ceea ce văd,

chiar mîna născîndu-se în ceea ce scrie

ca un fitil de lumînare ascuns în ceara ce se va topi,

aşa simt acum

cînd nu mai sunt decît amintirea celui ce nu-şi mai poate aminti nimic,

chiar însuşi paradisul din care am fost izgonit,

izgonit de undeva ce nu există, dar în care toţi speră să ajungă,

frunză bătută de vînt,

coală albă de hîrtie

maternitate în care se nasc cuvintele care sunt paradisul

care nu există,

dar ce bine e că plutesc,

ce bine e că aerul este atît de vîscos

şi-mi face aripile de plumb,

aşa cum am crezut că este moartea,

femeie care n-a cunoscut bărbatul din al cărui trup

se desprind cohorte de alte femei

care nasc şiruri lungi de închipuiri,

şiruri fără sfîrşit de umbre arzînd sub o cenuşă

adunată în grămăjoare de mînuţele unui copil

din care se vor naşte părinţii

izgoniţi din casa pe care au zidit-o,

frumoasă ca raiul cel fălos,

cerulee vînăt cer,

zeime fără prinos,

neam tăcut de chiparos,

pe acolo pe unde plutesc cei care n-au plutit niciodată

dar povestesc cît de mult au plutit,

cît de mult încă o să plutească

în afara cerului,

în afara paradisului

în afara unui loc ce nu există,

nicăieri.