Ion Bogdan Lefter, Alte cărţi „estivale“

După ce am semnalat data trecută seria de volume memorialistice ale Anamariei – sau Aneimaria?! – Smigelschi, primul, Gustul, mirosul şi amintirea, fiind excepţional, rămas în afara razei de percepţie a criticii literare, căci autoarea e în principal artistă vizuală, atrag acum atenţia asupra altui nume ignorat din motive de specializare principală diferită de cea scriitoricească: Cristian Pepino, regizorul-lider al unui întreg (sub)domeniu scenic, şi anume teatrul de animaţie, de păpuşi, de marionete şi de alte combinaţii posibile între personajele confecţionate şi actorii în carne şi oase, căci în ultimele decenii s-au experimentat şi la noi, şi pe întreaga Planetă toate combinaţiile posibile şi imposibile.

Stins recent din viaţă: 29 octombrie 1950-22 februarie 2026.

Fidel genului, i-a şi extins graniţele, creînd – între atîtea altele – serii de spectacole „cu păpuşi etc.“ pentru adulţi, cu programări nu la matineu sau la prînz, ca pentru copii, ci seara: scenarii proprii sau în colaborare cu alţii după piese de Shakespeare, Molière, Voltaire & comp., reluări din mitologiile europene şi asiatice, din commedia dell’arte ş.a. De obicei în versiuni comprimate, dar cu semnificaţiile expandate prin asumarea ingenuităţii aparente a marionetelor, chipuri şi trupuri cu minimă dinamică proprie sau deloc, dar cu intense încărcături simbolice atunci cînd sînt manevrate de extraordinarii artişti, prea puţin cunoscuţi, ai păpuşăritului, intraţi cîteodată şi ei în poveşti, ca personaje propriu-zise ori trăgînd la vedere păpuşile de sfori, animîndu-le prin corpurile-mănuşi şi-n alte feluri, dîndu-le glasuri „jucate“ în game varii, pînă la impresionante, răscolitoare acute emoţionale.

A publicat cărţi de istorie şi teorie a genului, de tehnică a teatrului de animaţie, a explorat şi recentele evoluţii video, „virtuale“, digitale, a coordonat lexicoane specializate etc. etc. etc.

Artist multilateral, Cristian Pepino a şi desenat şi a pictat, a schiţat păpuşi pe hîrtie şi le-a manufacturat. I-am admirat cîndva o expoziţie cu grafică şi marionete din baghete de lemn şi alte materiale uşoare, lîngă Ateneu, în urmă cu cîţiva ani, cînd a fost activă acolo mica Galerie Rotenberg-Uzunov.

Şi… s-a exprimat şi ca memorialist „estivalist“: a publicat două volume de amintiri de la mare, Cartea de la Vama Veche (Humanitas, 2015) şi A doua carte de la Vama Veche (aceeaşi editură, 2016). Nu doar despre Vamă, ci şi despre „Doimai“ („Două Mai, sau Doi Mai, sau 2 Mai, dar mie îmi place să scriu Doimai“ – prima Carte…, p. 9), căci „de fapt, întîi a fost «la Doimai», pe urmă a fost «la Vama»“ (p. 11). Delectabile ambele tomuri, în ciuda modestiei afişate la start, de fapt jucate: „Aveţi în faţă o carte fără pretenţii. O carte de vacanţă, cum s-ar spune, sau de citit în tren“ – primele enunţuri ale Cuvîntului înainte în al cărui subtitlu-paranteză se spune că „(se poate trece peste el)“ (p. 7)! Boemei intelectuale estivale a anilor ’70-’80 îi sînt indicate antecedente şi mai vechi la 2 Mai, odată cu liberalizarea de la mijlocul deceniului 7: „Dintre adolescenţii care mergeau acolo prin 1965-1968, cred că cei mai mulţi erau de la Liceul Lazăr şi de la Liceul Tonitza, cei mai snobi şi mai răsfăţaţi. Eu făceam parte din două găşti, cea a lăzăriştilor, care locuiau majoritatea în Cotroceni (Dan Mastacan, Tony Petraşincu, Toşa Brătescu, Mary Dîrlău, surorile Caffe şi mulţi alţii), şi gaşca de la Foişorul de Foc, numită aşa pentru că mai toţi stăteau prin zona aia (Silviu Purcărete, Antonio Albici, Mihaela Marinescu, Ioana Crăciunescu, Puck Bârna, Dimi Simon)“ (p. 11). Parte dintre nume sînt clare, Ioana Crăciunescu sau Purcărete, altele se recunosc uşor, precum cel al graficianului Anton Petraşincu. Galeria de portrete din cele două cărţi e bogată: mai apar, din lumea teatrului, alături de cei doi faimoşi deja amintiţi, Valeriu Moisescu, Alexandru Tocilescu, Cristian Hadji-Culea, Nuni Anestin (actorul Ion/ Ion Tudor Anestin, fiul foarte popularului caricaturist interbelic) sau Dinu Kivu (criticul dramatic), dintre plasticieni – François Pamfil sau Decebal Scriba, muzicianul Mircea Florian, mulţi alţii. Cristian Pepino scrie despre toţi cu drag şi cu haz, colocvial şi cu formulări pitoreşti, uneori glumeţ-argotice, reconstituind întîmplări vesele, şotii îndrăzneţe, replici spirituale. Între „Doimai“ şi Vamă se plasează şi Mamaia-sat, la Nord de staţiunea de hoteluri Mamaia, din aceeaşi categorie de toposuri estivale rurale şi „poveriste“, supravegheate slab sau deloc de către autorităţile comuniste din epocă. Însă în cele două cărţi apar mereu referinţe sau măcar aluzii politice, căci insoliţii turişti care „colonizau“ vara satele litoralului românesc gîndeau şi se manifestau liber, cu conştiinţa limpede a atitudinii lor „nealiniate“, sfidător-nonconformiste.

Cristian Pepino – scriitor: un memorialist de foarte bună calitate, vasăzică!

(…Au mai fost, tot în zona Mangaliei, Limanu şi, de sub Constanţa pe hartă, Agigea, un pic retrasă pe malul înalt al mării, de unde într-o vacanţă din copilăria mică am coborît zile la rînd cu părinţii către un splendid golf aproape sălbatic. Însă, cu timpul, toate locurile mai puţin „umblate“ care au mai putut fi descoperite pe litoralul Mării Negre atunci şi mai tîrziu s-au dat pînă la urmă pe „brazda“ turismului comercialist. Tempi passati!…)

Despre vechiul fenomen Vama Veche şi despre mai-recenta modă kitsch a fostului sat de pescari devenit staţiune pseudo-„hippiotă“ a scris şi Dan Alexe în Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2015; Ediţia a II-a, 2017; ediţie revăzută şi adăugită, 2021, 2025): în felul său erudit-ironic, sarcastic, savuros stilistic şi exact în diagnostice, oricît de cinic…

Un ciudat roman plasat la Casa scriitorilor de la mare şi în jurul ei, în staţiune, pe plajă, e Neptun 83 de Liviu Diamandi (Polirom, 2023). Nici el cunoscut lumii literare: dintr-o generaţie încă tînără (născut în 1986), absolvent de Ştiinţe politice la SNSPA, s-ar fi stabilit din 2012 în Canada, unde ar scrie – iată! – proză în româneşte. Ar mai fi publicat un roman, Starea normală, în 2021 (la OMG), cu precizarea că „Liviu Diamandi nu există“! O fi, n-o fi?! Probabil – un pseudonim. A mai semnat recent o carte de… versuri, NVRN (ART, 2026), în tandem cu Dmitri Miticov, deci… va fi existînd…

Ironii stimulate de subiectul din Neptun 83: o poveste cu scriitori veniţi în vacanţă la malul mării, nume cunoscute din literatura perioadei, prinşi mai de-aproape ori mai pe departe într-o anchetă… poliţistă privitoare la o crimă! Deşi pare o ficţiune, evocarea unor persoane reale ar plasa cartea în zona reportajului. Problematic din cauză că, în timp ce unii autori, mai mult ori mai puţin notorii, au parte de portrete flatante, alţii se prezintă ca nişte prostovani, laşi, oportunişti, cu idei şi replici de dialog neverificabile – procedură mai mult decît discutabilă. Apar şi nişte savanţi, miliţieni etc. Personaj-narator e o tînără care se prezintă drept fiică şi ea de scriitor. Să fi avut cu adevărat loc crima?!

Adevărata surpriză e – însă – scriitura cursivă, plăcută. De partea cealaltă – statutul neclar al naraţiunii şi mistificările atribuite unor persoane reale. Vara, la mare, pe plajă, poate fi năucitor de cald, moleşitor şi pentru corp, şi pentru gîndire, şi pentru imaginaţia auctorială…