Răzvan Voncu, Între „critică“ şi „creaţie“

În mod normal, o discuţie despre aceste modalităţi culturale n-ar trebui purtată în termenii unei opoziţii apăsate, de tip maniheist. Cele două tipuri de literatură – cea „creatoare“, respectiv, cea „critică“ – sunt în acelaşi timp complementare şi interdependente, iar graniţa dintre ele este tot mai greu de trasat, încă din zorii modernităţii.

Totuşi, dacă admitem că ele există şi funcţionează într-o relativă autonomie, oricât de difuze şi de „contaminate“ reciproc, trebuie să acceptăm şi că evoluţia contextelor istorice ale culturii poate face ca, la un moment dat, una sau cealaltă să prevaleze. La noi, ca şi oriunde în lume. Nu cred că este uşor de stabilit un punct de echilibru între „cultura critică“ şi cea „creatoare“ şi, mai ales, pare mai probabil ca fiecare cultură naţională să îşi aibă propriile proporţii şi o definiţie aparte a acestui echilibru ideal. În fine, cred că şi codurile literare – mai exact, schimbarea lor – joacă un rol însemnat în mutarea „balanţei“ între un pol şi celălalt.

Cum astăzi se vorbeşte tot mai mult de o criză a culturii – din ce în ce mai accentuată, după apariţia aşa-zisei „inteligenţe artificiale“ –, nu ar fi, oare, tentant să căutăm rădăcinile ei tocmai în modul de relaţionare a culturii „critice“ cu cea propriu-zis „creatoare“, în anii din urmă?

Într-un eseu, pe cât de vechi, pe atât de celebru, Roland Barthes a sesizat coagularea primelor indicii ale dezechilibrului între cei doi versanţi ai literaturii. Criticul francez a pus în evidenţă, încă din anii 1950-1960, atât metisajul discursului scriitoricesc cu cel gazetăresc, cât şi tentativa acestui limbaj bastard de a se extinde şi asupra a ceea ce a mai rămas din limbajul artistic. Scrietorul* a înlocuit, în spaţiul public, scriitorul; textul despre un alt text a înlocuit textul pur şi simplu. În locul binoamelor scriitor/ jurnalist sau scriitor/ om de ştiinţă, în postmodernitate s-a impus figura dominantă (uneori, plusez eu, de-a dreptul represivă) a intelectualului.

Dar nu este şi intelectualul un creator?

Fireşte că, în sens larg, este. Intelectualul se mişcă în spaţiul valorilor şi participă la crearea de valori, fie şi în mod indirect. Cu cât este mai mult un intelectual public, chemat să se pronunţe pe toate canalele mediatice în legătură cu problemele sociale şi politice, cu atât el se mişcă mai uşor şi mai dezinvolt. Nimeni nu îi contestă la modul serios acest atribut al evoluţiei libere în spaţiul valorilor, derivat din statutul şi din mediul său de manifestare.

Diferenţa, însă, faţă de scriitor, de artist în general, este caracterul perisabil, inevitabil efemer şi supus trecerii timpului, al creaţiei intelectualului. Discursul său, metisaj de tranzitivitate şi intranzitivitate, este suspendat între tendinţa de a atinge claritatea specifică limbajului gazetăresc şi cea contrară şi intermitentă, către opacitatea plină de sensuri a limbajului literaturii. Tendinţă nu înseamnă, însă, şi realizare. Mai cu seamă limita artei îi este inaccesibilă discursului intelectual, aspect vizibil în repeziciunea cu care se fac şi se desfac „gloriile“ în acest spaţiu, în care, la drept vorbind, prea puţine cărţi mai sunt lizibile la numai câţiva ani de la apariţie.

Un simptom actual al acestei mutaţii este diminuarea funcţiei scriitorului. Nu mai contează ce spune scriitorul despre societate. Nu mai contează nici măcar ce spune scriitorul despre propriul său domeniu, literatura. Discursul literaturii este, astăzi, sfârtecat în analize sociologice, psihologice, antropologice, imagologice ş.a.m.d., iar autonomia esteticului – teoretic, acceptată de toată lumea, chiar şi de adversarii ei ideologici – este, practic, tot mai insistent pusă în cauză, în numele ideii că avem de-a face cu o imponderabilă.

Putem urmări, de pildă, receptarea literaturii propriu-zise, comparativ cu cea a textelor intelectuale în marginea literaturii. Un dosar al „dosarelor“ dedicate de publicaţiile culturale actuale cărţilor şi personalităţilor considerate de referinţă ar atesta, cred, fără tăgadă, preeminenţa culturii „critice“, în raport cu creaţia ca atare. La fel, cărţile care deţin capul de afiş al receptării, al dezbaterilor de idei (câte mai sunt) şi chiar al reflectării mediatice a literaturii sunt într-o proporţie covârşitoare cele din sfera culturii literaturii, şi mai puţin creaţiile originale. Nu ignor, desigur, mai ales din fotoliul de orchestră al cronicarului literar, faptul că această preeminenţă ar putea fi un reflex condiţionat al criticilor şi publiciştilor, nu neapărat o realitate a peisajului editorial: apar în continuare culegeri de poezie remarcabile, proze şi romane importante. Ele sunt câteodată trecute cu vederea sau depăşite prea repede, dintr-o obişnuinţă ca marile cărţi să vină din altă direcţie. Însă adesea chiar aşa se şi întâmplă: evenimentele vin, cum spuneam, mai cu seamă dinspre cultura literaturii, dinspre filosofie şi eseistică sau din zona ediţiilor.

N-aş vrea să se creadă că sunt un purist al autonomiei esteticului sau un adversar al discursului intelectual. Ca istoric – între altele – al literaturii medievale, ştiu destul de bine care este rostul şi utilitatea tuturor acestor perspective complementare asupra literaturii. Dar mă îngrijorează (şi simt nevoia să o spun limpede) marginalizarea literaturii propriu-zise. Marginalizarea creaţiei, în numele unei „creativităţi“ indistincte din punct de vedere artistic – nu o dată definită pe coordonatele amatorismului – este una dintre cauzele reale ale actualei crize a culturii. O criză deopotrivă de factură socială (generată de diminuarea interesului pentru cultură, ca şi de îngreunarea accesului la ea) şi internă, de producţie şi consum al culturii.

Aceasta, deoarece, preluând elemente şi caracteristici ale limbajelor jurnalistic şi ştiinţific, discursul intelectual le-a preluat şi caducitatea. Toată imensa cantitate de studii şi cercetări despre Renaştere, să zicem, nu îşi va găsi niciodată cititorii lui Petrarca sau Rabelais, chiar dacă spaţiul lecturii specializate (Universitatea, în primul rând) este invadat şi, îndrăznesc să spun, sufocat de aceste studii şi cercetări. Narcisismul acestui tip de cultură o face să devină un univers închis, auto-suficient. De unde refuzul şi indiferenţa cititorului.

Refuzând primatul esteticului, întrucât consideră că valoarea estetică nu poate fi măsurată (obsesia scientistă a cântarului!), acest discurs intelectual se vede victima propriului raţionament. El îi furnizează celui care îl practică o „reţetă“, o „poetică“ relativ simplă, uşor de însuşit, dar în acelaşi timp îl scoate în afara câmpului estetic fără să-i ofere un alt câmp de valori, măsurabile, de data aceasta. Astfel încât se înmulţesc cercetările tot mai minuţioase asupra unui scriitor, a unei teme sau a unei epoci, dar a căror contribuţie la înţelegerea respectivului scriitor, temă sau epocă este tot mai puţin relevantă. Îmi vine în minte de pildă, o mai veche, minuţioasă şi inteligentă psihanaliză a unui filosof contemporan, scrisă în spirit „occidental“, de către un autor tobă de carte, din păcate fără talent literar. Conţinutul „cercetării“ sale putea fi rezumat în două fraze, fără nici un fel de contribuţie, de altfel, la înţelegerea geniului autorului: magnificenţa şi derizoriul culturii „critice“.

Această proliferare a literaturii, cum spunea ascuţit Şerban Cioculescu, în marginea literaturii este, fără îndoială, o tendinţă a culturii occidentale, în special a celei americane. O tendinţă pe care regretatul Adrian Marino, în cartea sa Cultură şi politică (1996), o dorea cât mai grabnic adoptată şi de cultura română, în numele re-sincronizării ei şi al intrării în spaţiul valorilor de circulaţie. Această ultimă sintagmă defineşte, însă, limita acestui tip de cultură: circulaţia informaţiei. Nu a valorii. Nu a creativităţii. Care, nu-i aşa?, sunt nemăsurabile şi „inefabile“.

Repet, cred că în asta constă în bună măsură criza culturii contemporane. Eşecul utopiilor bazate pe cunoaşterea de tip artistic nu ar trebui să ne ducă la concluzia necesităţii de a abandona ficţiunea literară sau la relegarea poeziei (considerată de Adrian Marino un… cancer al culturii române). Căci fără creativitate cultura se transformă într-o unealtă, într-un produs supus legilor pieţei. Expus, deci, posibilei dispariţii, cum s-a întâmplat cu atâtea şi atâtea unelte, de la toporul cu lamă de silex la tabletă.

Marea masă a cititorilor nu receptează, de fapt, această cultură „critică“ şi nici măcar publicul specializat nu se dă în vânt după ea: ca dascăl de literatură la Universitate, ştiu ce spun. Nemaigăsind literatura pe care o aştepta, sau, în literatură, ceea ce aştepta – creaţie, ficţiune, imaginaţie, frumos estetic –, cititorul se refugiază în altceva. De unde alienarea literaturii şi surghiunirea ei la marginea societăţii de consum.

Specificul acestui tip de cultură, prevalent astăzi, este haosul axiologic. Dar, întrucât în haos se află (cum spunea savantul Ilya Prigogine) structurile ordinii viitoare, putem să ne aşteptăm la o eventuală revenire a culturii „creatoare“.

* Folosesc acest termen, împrumutat de la Ioan Slavici, în locul celui de scriptor, preferat de Delia Şepeţean-Vasiliu şi Adriana Babeţi pentru traducerea în româneşte a vocabulei barthesiene écrivant.