Ştefan Melancu, Poezia sub zodia inactualului

Noul interzis (Casa de Editură Max Blecher, 2025), volumul de poezie semnat de Nicolae Coande, este, cred, unul dintre cele mai bune ale anului editorial anterior (chiar dacă nu s-a aflat nici măcar pe lista nominalizărilor la premiile Uniunii Scriitorilor, după cum cred că pe aceeaşi listă îşi meritau locul şi altele, ocolite de către criticii „juraţi“). Un volum dens şi provocator, înscris în linia bine cunoscută a creaţiei lui Nicolae Coande, poezie incomodă prin direcţia pe care a îmbrăţişat-o de la bun început: piezişă, refractară la modelele epocii, iconoclastă, croindu-şi un drum singular şi urmărit constant de la un volum la altul. Un incomod este Coande şi în discursul exersat pe analiza poeziei actuale, în răspăr cu o parte dintre interpretările obişnuite ale acesteia (vezi Manualul vânătorului de poeţi) şi, de asemenea, în eseistica sa (cu volumul Dumnezeu poet şi protector al lumii, şi, mai ales, cu un text precum După Steiner: Avaria NeuroMantică, publicat în revista Argeş, nr.8/2022, şi aşezat în aceeaşi cheie, pe urmele poeziei sale, a unui discurs radicalizat la adresa orientărilor culturale şi a criticii literare actuale în noua eră a digitalizării şi a „corectitudinii politice“). Dificilul Coande a fost, de altfel, receptat ca atare încă de la primele sale volume de poezie (În margine, Fincler, fundătura homer şi Folfa), care l-au impus în critica de întâmpinare drept poetul postdecembrist ce propune un alt orizont poetic; greu de încadrat generaţionist, pe care Al. Cistelecan – într-un articol substanţial, din 2008, Poezia lui Nicolae Coande. Maximalismul fără milă, aplicat acestor prime volume, cu analiza receptării şi a liniilor de forţă ce configurează poezia lui Coande –îl aşază însă în continuitatea filonului post-expresionist al optzecismului. Următoarele volume de poezie, de la Vânt, tutun şi alcool, Nu m-au lăsat să conduc lumea, Plagiator 1962, până la 33 de cîntece pentru Didgeridoo şi recentul Noul interzis (pentru a aminti câteva), se înscriu într-o continuitate a imaginarului poetic marcat de insurgenţa sa vizionară, căreia i se adaugă – aşa cum se poate vedea şi în recenta apariţie – note distincte, determinate de o privire din ce în ce mai sceptică asupra unei lumi supuse din ce în mai mult fragmentării culturale, simbolice şi ontologice în cele din urmă.

Una din cheile de lectură ale volumului de faţă o oferă titlul însuşi, trimiţând deopotrivă înspre continuitatea de care vorbeam mai sus, în linia insurgenţei cu care ne-a obişnuit (pe care Coande ţine să o reamintească inclusiv prin textele de prezentare alese pentru coperta IV) şi înspre noua situare de acum. La o privire fugară, Noul interzis pare un titlu învăluit într-o pronunţată ambiguitate semantică – aşa cum se întâmplă şi în cazul altor titluri de volume, precum Fincler, fundătura homer, Folfa, Vorbalago, Persona sau 33 de cîntece pentru Didgeridoo, forţând astfel, joycean, limitele limbajului obişnuit. Parcurgând însă poemul eponim (p.17), acesta ni se dezvăluie drept indiciu al unei viziuni de tip existenţial asociate diagnozei unei lumi în care eul poetic nu-şi mai poate găsi nicicum locul: lumea vieţuirii şi a visării poetice („Mîinile mele în somn mişcă sarea-n adîncuri în cercuri perfecte…/ Eu mai vechi decît laptele un bărbat cu o navă în mînă/ Coborînd la Ninive sub ploaia de aur“) se află în crepuscul, în filiaţie rimbauldiană, sub rigoarea istoriei („Între lătratul unui cîine şi limba lui tocmai trece riguroasă istoria“) şi sub neputinţa schimbării/ salvării („nu mai pot schimba nici o linie pe faţa ta“ – faţa implicită a poeziei, putem deduce); lume ştiută cândva, pierdută acum, întrucât „jinduită“, pecuniar (prin „comisarii de preţuri“), „de bătrîni escroci/ Maeştrii parlagii din abatoarele greţei“, gestul revoltei rămânând însă încă manifest: „Înot în gelatina minţii lor în straturi de crimă concentrică/ şi apucînd de coadă cîinele zeilor fac din el o morişcă de antimaterie/ mătur palatele unde viitorul e un trecut defiinţat“. „Greaţa“ (şi „scîrba)“ erau prezente în imaginarul poetic şi în volumele chiar de început ale poetului (în descendenţa unui Mazilescu, din poemul şatov, aparţinând volumului Va fi linişte, va fi seară), ţinând de ceea ce Al. Cistelecan numeşte „gramatica fiziologică“ într-un „exces de afect“ şi alipită imaginarului poeziei înseşi „căzută din sacru şi prostituată“. Numai că, de data aceasta, opoziţiei vituperante şi războinice îi iau locul nu doar pierderea harului, ci şi conştiinţa zădărniciei şi resemnarea melancolică: „Praf şi melancolie scrie pe pielea viţelului căsăpit tînăr/ O evanghelie mai suplă decît harul care cade sub lege“ – pentru ca, mai apoi, sub asaltul prohibitiv al noilor etici („Nouă propoziţii de etică nouă măsuri şi nouă refuzuri aud“), să se instituie, sub semnul obedienţei şi al linşării, „Noul interzis mereu sub cherem mereu cu noi pietre bătut“; şi totul, într-un interstiţiu, încremenit, al timpului: „Dintr-o eră care-a trecut din alta care nu mai începe“. De remarcat faptul că noua situare existenţială este prefigurată de chiar motto-ul volumului: „Ceea ce doar ne înconjoară/ odată ne va copleşi…“, preluat, inspirat, din poemul Noapte cu Hamlet al poetului Vladimir Holan, ilustrând condiţia umană în spaţiul interiorizat al singurătăţii fiinţiale, vizând inclusiv creaţia în faţa istoriei, şi intermediată de shakesparianul Hamlet). O aceeaşi situare e de văzut în poemul inaugural, Pe cine ai sunat în ultima zi?, pliat pe tipul comunicării dominante în noua eră, şi oferind sugestia scrierii înseşi a Noului interzis: cu „lampa de pe masa unde scriu N.i.“, ce „arde complice“, într-un timp (asumat prin împăcarea cu sine, indiciu redat prin cuvântul de încheiere a poemului, „Amin!“, lipsit aici de orice urmă a sacralităţii), marcând o ultimă confruntare, unde, „în ultima zi“, vegheat de adierea anamnetică şi orfică a vieţii, „voi ucide sau voi lăsa să fiu ucis“.

Arealul tematic al cărţii reia una din temele dominante aparţinând volumelor anterioare, respectiv poezia şi condiţia poetului în noua eră, ilustrată într-o serie de poeme, cele mai multe, sub semnul: pierderii sensibilităţii („sunet nespus al inimii înfrânte“, Frumuseţea e un arsenal idiot), al osificării acesteia („Astăzi scriem cu oasele pentru oase şi numai pentru oase“, Sîntem înlocuiţi); abandonului („Mă gândesc să renunţ la cuvinte cît timp mai cred în cuvinte“, Viaţă pierdută-ntre acte); uitării („Sîntem poeţi şi vom fi uitaţi“, Pe partea mea întunecată); sau, ironic şi sarcastic, al extincţiei chiar („Este în regulă a dispărut poezia este în regulă vom dispărea şi noi/ Este plaja noastră aici a ultimilor delfini eşuaţi“, Din sută în sută). Se alătură unei astfel de situări poetice, în noua lume a distopiei iremediabile, thanaticul, alipit, într-o formulă oximoronic-paradoxală, imaginarului matern („Va fi mai rău înainte de a fi mai bine. Vom muri şi pîntecele mamei/ Ne va primi. Vom auzi vocea care deschide poarta aduşi încetişor îndărăt…/ Mamele noastre aşteaptă să revenim plini de o minunată oboseală“, Acesta este darul său), imaginea maternă fiind, de altfel, cea care deschide volumul („Mamei, mîinilor ei adormite“) şi îl închide (cu un poem referenţial, Ultima vară cu mîinile mamei). Supratema apoi a timpului, „timp ruginit“, cu „Zeu adormit în bibliotecă“ şi alăturată spectrului eşuării „în viitorul prezent de care nu vom avea parte“ (Viitor prezent) sau, şi mai mult, în „Contraviitor umilit de proză în strigătele de alalà ale gregarilor“, Contraviitor). Se pot adăuga acestora, fie şi doar fugar amintite aici, linii tematice derivate din cele de mai sus, precum: shakespeareiana lume ca teatru, deconstruită postmodern, cu imaginea „regizorului“ („regizorul castrat“, din Epoché, sau cel cu care se exersează „Arta de a muri“ ce „nu se învaţă la şcoală“, din Eşafod în lumina blîndă a scenei), temă prezentă şi în volumul din 2023, într-un capitol aparte; singurătatea ce învăluie eul auctorial, alături de satira socială şi politică (exemplare fiind în această direcţie poeziile Rău de România şi In pectore poemul tău); dimensiunea morală vizând societatea coruptă (sub care Coande aşază inclusiv lumea literară, ca în poemul, cu un titlu în siaj suprarealist, Alerg cu un căţel pe tavanul cerului); ori deconstrucţia sacrului, ca în poemele O lovitură de pumn şi Singurul pe pămînt. În sfârşit, aş spune că o cheie importantă de lectură a Noului interzis o oferă inclusiv textul marcat de poet pe una dintre clapetele volumului, vorbind despre condiţia generală a poeziei: aceea de a se constitui în „mesaje codate în sticlă, aruncate în mări interioare“, actuale pentru un anumit timp, devenite însă, odată cu schimbarea istoriei şi sub fractura comunicării, inactuale. Or, pentru Coande, „Ca poet, tot ce-mi doresc este să fiu inactual“. O afirmaţie cu filiaţie nietzscheană (trimiţând spre Consideraţii inactuale din anii tineri ai lui Nietzsche sau/şi spre târziul Amurgul idolilor), sub care Coande îşi aşază, în fapt, poezia Noului interzis.