Dan Gulea, Delimitarea domeniului

Poezia criticilor a desfăşurat o strânsă competiţie cu critica poeţilor – genuri s-ar spune marginale, dintr-o perspectivă sau alta, considerate cel mai adesea un semnal sau o intrare bibliografică, potrivit exemplelor clasice ale debutului lui Vladimir Streinu sau Perpessicius sau al didacticismului lui G. Călinescu.

Critica poeţilor este adesea lipsită de rigoare, construieşte în jurul unor concepte subiective, emoţionale, aşa cum scriu, de pildă, Nichita Stănescu (Respirări, 1982) sau este intransigentă la modul pamfletar (Uşor cu pianul pe scări, de Marin Sorescu, 1985). Uneori, poate fi găsit un echilibru care, în ciuda datelor de istorie literară, grăbeşte o etichetare: criticul Ion Pop debutează cu poezie, urmărind constant exprimarea sapienţală în diferite biblioteci – termen recurent în poeziile sale – până la lectura din marea sinteză Poezia românească neomodernistă, trecând prin monografiile Blaga sau Nichita Stănescu.

Fragmentarismul şi amestecul genurilor caracterizează, în această schiţă de istorie literară, generaţia optzecistă, în care limitele nu mai sunt de neclintit. Este ceea ce ştie Daniel Pişcu în recentul său volum Postlecturi (Timişoara, Editura Brumar, 2025), unde cumulează cronici şi tablete de poezie din ultimele decenii, interviuri sau rememorări, uneori dând chiar cuvântul celor despre care scrie – în numele documentului de istorie literară. Unul dintre cele mai spectaculoase momente este astfel reprezentat de poemele de juneţe ale criticului Radu Călin Cristea, reproduse aici; criticul, student, conducător (sau preşedinte, conform titulaturii birocratice) la un moment dat al Cenaclului de Luni, este evocat cu foarte multă căldură de Daniel Pişcu, maestru al verbului lapidar şi parte, prin renumele său, al unei anumite mitologii a Cenaclului.

Subintitulate „recenzii, interpretări, interviuri, conversaţii, medalioane, corespondenţă, remember-uri“, Postlecturile lui Daniel Pişcu explică un teritoriu important al scrisului, cel al comentariului critic, concentrând şi adunând poeţii – în special din volumele anilor 1990 – sub semnul unor cuvinte rare. Astfel, debutantul Mihail Vakulovski primeşte „poet-premiul Soros“, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este o „poezie cezariană, aproape supra-realistă“, Marius Daniel Popescu are o „tematică city-că“, poezia lui Ştefan Baciu este „rimată sau vers-albatică“, iar Poet de formula unu, volumul de debut al optzecistului „amânat“ Valentin Emil Muşat îşi „conservă globalmentalul“.

Interviurile cu Al. Cistelecan şi Gheorghe Crăciun, din epoca de formare a Filologiei braşovene, contribuie la un tablou de epocă foarte preţios; totul, în numele a ceea ce Daniel Pişcu teoretiza încă din primul său volum, Aide-mémoire (reluat de curând într-o replică de tip balcanic, Haide – memorie!); de această dată, sintagma este completată în felul următor: „aide-mémoire – per amorem“, formula potrivită pentru evocarea lui Radu Călin Cristea, dar şi a lui Ion Stratan; dimpreună cu reproducerea unor scrisori ale acestora către Pişcu (opt de la Radu Călin Cristea şi una de la Stratan), Postlecturile sunt o carte de temperatură altfel, care caută poeme în mod consecvent. Invocă, la un moment dat, începuturile literare ale lui Gheorghe Crăciun, sub semnul poeziei (insistând asupra metaforismului din titlurile romanelor Compunere cu paralele inegale ori Frumoasa fără corp) sau construieşte un portret poetic al unui prozator precum Mircea Nedelciu, „un Albatros din şi în proză“.

Alte intervenţii, precum discuţia cu criticul Al. George, „Recomandarea“ de la Radu Călin Cristea, sub sigla Cenaclului de Luni („cei care au discutat pe marginea poemelor lui Daniel Pişcu – Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea etc. – au apreciat unanim originalitatea poetului şi situarea sa într-un spaţiu foarte modern al poeziei actuale“) alcătuiesc un puzzle provocator; ar putea fi înscris acest volum în ansamblul a ceea ce autorul săvârşeşte în ultima vreme în mai multe reviste (de altminteri, toate textele de aici au fost publicate în diferite publicaţii) sub titlul cuprinzător de O istorie canonică, subiectivă, în versuri a literaturii române – mici portrete, în general evocative, ale unor scriitori care contează.

La un alt nivel, mai metodic, mai aplicat, ştiind că doar prin cernerea unor mari cantităţi de materiale se poate alege ceea ce este nu neapărat valoros, ci atrăgător, se situează Viorel Mureşan, cu Biblioteca turnantă (2026). Volumul de cronici de poezie, publicat sub egida revistei Caiete silvane, unde poetul este redactor-şef adjunct, a fost precedat de altele, începând cu 2011, cu titlul de Colecţia de călimări (trei volume), Loc liber sau Arca poeziei, într-un ritm mult mai susţinut decât volumele de poezie. Sunt analize exacte, ale unor volume apărute în ultimii doi-trei ani, distribuite în trei mari părţi: „Topografii lirice“, „Energia semnelor“ şi „Cerneala cea de toate zilele“ – unde, de fapt, ultimele două capitole sunt asemănătoare, focalizând asupra criticii în general şi asupra criticii de poezie, în special.

Analitic, Viorel Mureşan construieşte o imagine poetică de mare profunzime, explicând titlul volumului în exordiul „Firul de care mă ţin“: „într-o bibliotecă rotitoare în jurul unui pivot, eu aş vedea mai întâi nimbul ei teatral“. Predomină, e adevărat, poeţii şi cărţile de poezie, dar ambitusul lui Viorel Mureşan este deopotrivă interesat de dialoguri (cartea de interviuri a Ilenei Mălăncioiu), de corespondenţa Marian Papahagi – Ion Vartic, de jurnalul poetului şi istoricului literar Ion Urcan, publicat postum.

Un loc aparte îl are „baştina sălăjană“, provocându-l pe Viorel Mureşan la confesiuni, atunci când discută despre universitarul ce provine de pe plaiurile din Nordul ţării, Dumitru Micu, cu ocazia editării unui recent volum de Studii, eseuri, articole; profesorul (autorul scrie cuvântul cu majusculă) este cel care i-a citit primele producţii lirice: „cu adresa scriitorului de la Bucureşti în buzunar, mi-am alcătuit un grupaj de încercări în versuri, pe care i l-am trimis, însoţit de un răvaş. Una din acele poezii a constituit debutul meu absolut în revista Amfiteatru, din ianuarie 1972“. Ceea ce îl emoţionează pe Viorel Mureşan este aşadar un soi de patriotism local: „astfel de gesturi arată disponibilitatea necondiţionată de a sprijini orice înmugurire literară, chiar firavă, pe plaiul natal“.

În mod predilect, autorul Postaşului rural scrie despre autori care au ajuns la momentul antologiilor sau la cel al volumelor recapitulative de tip „Opera poetică“; astfel, scrie despre Marian Drăghici, Vasile Igna, Ion Mureşan, Daniel Pişcu, Traian Ştef, Lucian Vasiliu (Viorel Mureşan ţine la ordinea alfabetică a autorilor în cartea sa), vizând totalitatea operei, amprenta poetului în toată puterea sa, precum şi despre ediţii din autori diverşi (Leonid Dimov, Patrel Berceanu, Aurel Gurghianu) sau despre monumentala antologie de poezie românească de după 1945, în patru volume, realizată de Ion Pop.

Viorel Mureşan devine astfel un poet care este atras de comentariul critic al poeziei, iar termenii de comparaţie fixează în special mari autori – Dante, Rilke, Trakl. Ba chiar şi schiţează istorii: de la Homer la T.S. Eliot, spune cu prilejul unor rânduri despre poetul universitar Silviu Gongonea.

Comentariile despre poezie ale poeţilor aduc prin urmare lămuriri importante din laboratorul autorului, despre felul în care se vede sau trebuie privită poezia, schiţând importante hărţi conceptuale, care completează relatările explicite, autoreferenţiale; Cel mai mare roman al tuturor timpurilor de Daniel Pişcu, relatare a unei sesiuni din viaţa studenţilor Alexandru Muşina, Florin Iaru, Ion Stratan – pentru a da doar câteva exemple – este o cheie de lectură pentru poetul Pişcu, în mod necesar completată de actualele Postlecturi.

În adâncime sau transversale, secţiunile în poezie realizate altfel de poeţi, prin cărţi de comentarii, sunt întotdeauna preţioase.