Ioan Cristescu, Constantin Stere –„solitarul de la Bucov“

Deţinut şi deportat în timpul regimului ţarist, intelectual şi om politic cu o traiectorie complexă, jurist, profesor, rector al Universităţii din Iaşi, susţinător al cauzei Unirii Basarabiei cu România, al doilea preşedinte al Sfatului Ţării, membru post-mortem al Academiei Române (din 2010), C. Stere are un destin şi o posteritate ce motivează şi azi reflecţia şi cercetarea.

Titlul acestui articol ar putea fi, la fel de bine, C. Stere – mai multe tipuri de ambiguitate, nu în sensul celebrului volum al lui William Empson, ci al ambiguităţii contextuale şi existenţiale generate de vicisitudini istorice, de intersecţii sociale-politice-culturale, de navigarea dificilă în spaţiul geopolitic cu graniţe volatile şi orgolii imperiale. Constantin Stere nu este un personaj ambiguu, dar a fost receptat în timpul vieţii eterogen, cu admiraţie şi respingere, rămânând, greşit, la graniţa culturii române de dincolo şi dincoace de Prut. Spre deosebire de alţi scriitori şi publicişti care au venit în spaţiul românesc de dincoace de Prut şi care s-au integrat rapid, Stere, prin activitatea sa politică, a rămas un caz singular.

La aceasta a contribuit şi o fragilă cunoaştere, de către autorităţile din noul stat românesc, a realităţilor geopolitice din Basarabia – realităţi care implicau o luptă începută cu mult înaintea lui Stere, după 1812, despre care atrage atenţia şi Eminescu, nu de anexare, ci de alogenizare, proces mult mai subtil, generat de imperiul ţarist şi continuat în bolşevism.

Pamfil Şeicaru, într-un text omagial scris în exilul de la Madrid, intitulat Constantin Stere – un singuratec, vorbeşte despre această latură a omului politic ce a influenţat şi gazetarul: viziunea asupra bolşevismului şi sovietismului ca fiind doar măşti ideologice utile împlinirii idealurilor imperiale ţariste. „Solitarul de la Bucov“ era numit în presa anilor ‘30, în perioada în care, retras în localitatea prahoveană, gândeşte şi dictează În preajma revoluţiei.

Omul politic şi gazetarul, nu cel literar, au estompat scriitorul, care beneficiază de o recunoaştere literară începând cu primele volume, bine primite, în general, de critică şi de public, cu amendamente asupra stilului, dar energice şi captivante prin portrete, situaţii, fapte, evenimente ce degajau „trăire“, şi nu invenţie. Inclusiv eticheta de poporanist l-a izolat în epocă.

O altă ambiguitate este dată de receptarea politică şi literară. La Iaşi a intrat în mişcarea socialistă a lui Ioan Nădejde, unde încearcă o clarificare ideologică prin articolul Socialiştii şi mişcarea naţională, apoi prin celebrul serial Din notiţele unui observator ipochondric. Din această perioadă sunt multele sale pseudonime: C. Minuseanu, C. Sorţescu, C. Şercăleanu, Verax, S. Cerepcăreanu, Hermes, Un visător, etc. Folosirea pseudonimului era o modă în publicistica românească, dar şi o formă de paravan, protejându-l pe autor de persecuţii în cazul opiniilor nepopulare – era o modă şi pentru revoluţionarii ruşi, o umbrelă pentru spiritele polemice, iar Stere nu ducea lipsă de aşa ceva. În cazul lui însă nu putem vorbi despre o ambiguizare a mesajului, fiecare pseudonim netransmiţând altceva. În 1894, în urma unui atac în presă, neagă că ar fi scris sub semnătura C. Şercăleanu şi e acuzat pentru prima dată de cameleonism politic. Era în căutarea unui cognomen şi a unei direcţii ideologice pe care o găseşte la fel de hibridă – un socialism liberal. Cameleonismul politic i-a rămas ca un stigmat, deşi studierea faptelor multor oameni de stat din spaţiul românesc, din secolul XIX şi până azi, arată că multe personalităţi şi-au schimbat cu nonşalanţă convingerile în funcţie de interese, fără a mai căuta pseudonime. În posteritate, numele său este adesea asociat, pentru uşurinţa adaptării, cu cel al lui Sadoveanu, deşi mulţi apreciau la „singuratecul», cum îl numea Şeicaru, tocmai rusofobia şi dedicarea pentru cauza basarabeană.

Un alt mare publicist, admirator al lui Iorga şi inamicul declarat al lui C. Stere, Nichifor Crainic, îi face un portret, cred eu, lămuritor, în memoriile sale publicate de curând la Editura Academiei Române, sub titlul Zile albe/Zile negre. Amintiri din viaţa mea: „Stere a fost un cărturar de seamă, un luptător pentru integritatea naţională şi a făcut cea mai stranie carieră de eliminat din viaţa publică“.

M-am întrebat ce ucenici ar fi putut avea Stere, prin personalitatea sa vulcanică prinsă într-un bloc de gheaţă. În memoriile lui Nichifor Crainic i-am găsit pe cei doi discipoli preferaţi: Mihai Ralea şi Petre Andrei. Mihai Ralea, specialist în sociologie la Sorbona, şi Petre Andrei, profesor de sociologie la Iaşi, erau deputaţi şi mândria lui Stere în Parlament. Nichifor Crainic spune că „atunci când se ridica unul la tribună, maestrul, în faţă, în picioare, cu o scobitoare în colţul gurii, îl asculta ca un părinte fericit, bucurându-se că băieţii fac carieră“. L-au trădat la prima ofertă a lui Iuliu Maniu, cel care spunea despre Stere că „este un om incomod prin strivitoarea lui superioritate, prin prestigiul, prin trecutul, prin intransigenţa convingerilor sale“. Dar în politică astfel de declaraţii nu au relevanţă în faţa intereselor.

Mihai Ralea a avut o carieră frumoasă şi deloc onorabilă odată cu instaurarea comunismului.

Petre Andrei a fost unul dintre cei care, în 28 iunie 1940, în calitate de ministru al Educaţiei şi membru al Consiliului de Coroană, a semnat cedarea fără rezistenţă armată a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi a Ţinutului Bugeac. Ceilalţi 19 români care au votat alături de Petre Andrei pentru cedarea fără rezistenţă armată a teritoriilor româneşti au fost: Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiţă Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuş (ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim-ministru) şi Florea Ţenescu (şeful Marelui Stat Major al Armatei). Stere, incomodul contributor şi făptuitor al unirii Basarabiei din 27 martie 1918, a murit cu patru ani înainte, fără a mai fi afectat de semnătura ucenicilor săi.

Singurătatea de care vorbea Pamfil Şeicaru este aceea a spiritului său revoluţionar, a temperamentului vulcanic mocnit („Acesta-i dl. Stere: un vulcan într’un gheţar“, spune P. Locusteanu în volumul Figuri contemporane), a incapacităţii de a fi de acord cu ideologiile socialist-marxiste, liberale sau ţărăniste şi a nemulţumirilor exprimate polemic. A fost un incomod şi, de aceea, ambiguu. Destinul postum al lui Stere începe, sfios, tacit, după 1970. Prin anii ’50 ai secolului trecut era la index alături de Tudor Arghezi, de „chiaburul“ George Coşbuc, de „micul-burghez“ Caragiale, de Liviu Rebreanu şi de alţii. Era pus alături de capitaliştii burgheziei putrede şi de oamenii politici care i-au supravieţuit în închisori, iar, ca scriitor, alături de, citez, „dementul“ Panait Istrati.

La 90 de ani de la trecerea la cele veşnice, Constantin Stere încă nu are o posteritate pe măsura operei sale literare, În preajma Revoluţiei, romanul-frescă, cum a fost denumit. Operele sale literare, publicistica, discursurile parlamentare, au fost editate în mai multe ediţii după 1990, sub îngrijirea lui Z. Ornea sau Victor Durnea. Cartea lui Zigu Ornea, Viaţa lui C. Stere, a devenit o referinţă pentru cercetători. Mai puţin cunoscute sunt contribuţiile unui editor şi îngrijitor al operei lui Stere, cercetătorul ieşean Victor Durnea, ale cărui exegeze: C. Stere şi contemporanii săi, două volume apărute la distanţă de timp apreciabilă între ele, sunt şi monografice, şi hermeneutice, complementare cu întreaga bibliografie a „solitarului de la Bucov“ şi cu impresionanta Viaţă, pomenită mai sus, a lui Z. Ornea. De altfel, volumul II poartă subtitlul Panouri pentru o viitoare frescă, o invitaţie la relectură, cercetare şi repunere în drepturi a destinului şi imaginii postume a lui Stere. Victor Durnea utilizează în cercetarea sa istorică principiul corectitudinii, al echilibrului dintre faptă, vorbă şi context. Ca să extragi din impresionanta publicistică social-politică-literară, din discursurile parlamentare sau ocazionale păstrate, din opera sa literară, elementele biografice, cele ideologice, condiţionate în cazul lui Stere de stări de lucruri ce implicau elemente geopolitice, ai nevoie nu doar de cunoaşterea unui întreg corpus de documente, ci şi de o înţelepciune critică pe care Victor Durnea o are cu prisosinţă.

„Cazul Constantin Stere“, nu cel din primele două decenii ale secolului trecut, ci al întregului destin, cu valenţe epice, ar trebui redeschis.