Răzvan Voncu, Critica: între autoritate şi competenţă

Criticul nu are – sau nu ar trebui să aibă – neapărat autoritate, el are – sau ar trebui să aibă – neapărat competenţă.

Autoritatea sa a fost indiscutabil o prelungire neaşteptată, contraintuitivă, a condiţiei de existenţă a criticii literare, care e gratuitatea. Nu în sens pecuniar, desigur, căci şi textul critic, oricât ar fi de obscur din punct de vedere social, este un bun asupra căruia autorul are drept de proprietate. Vorbesc de gratuitate în sens moral. În principiu, nu facem – sau nu ar trebui să facem – critică literară pentru a obţine putere sau pentru a ne „afirma“, ci pentru a exercita o indispensabilă funcţie de mediere în spaţiul de valori al literaturii. Oricum am considera această funcţie de mediere, autoritatea este – sau ar trebui să fie – cel mult un produs derivat şi secundar al competenţei, în mod normal neputând exista în absenţa acesteia.

Probabil că autoritatea criticului a început să se manifeste pentru prima dată ca atare – adică, printr-o influenţă măsurabilă asupra gustului public şi a instituţiilor literare – către finalul romantismului, atunci când scriitorii au început a fi consacraţi ca valori fondatoare ale unui panteon literar cu certă funcţie social-politică. Transformarea scriitorilor romantici şi, ulterior, a celor realişti în piloni ai identităţii naţionale nu s-ar fi putut face fără acţiunea autorităţii critice.

Mi se pare demn de menţionat că, totuşi, primul exerciţiu modern al acestei autorităţi, cel de canonizare a valorilor romantismului şi a schimbării de paradigmă pe care a generat-o, nu s-a produs în detrimentul exerciţiului complementar al competenţei. Dacă e să ne referim numai la Franţa de la jumătatea secolului al XIX-lea, cei doi versanţi ai operei critice a lui Charles de Sainte-Beuve sunt, pe de-o parte, critica de întâmpinare (reunită în Causeries du Lundi, 16 volume, dintre care unele postume, 1851-1881, Nouveaux Lundis, 13 volume, inclusiv postume, 1863-1870, Premiers Lundis, 3 volume postume, 1874-1875), iar pe de alta, istoria literară. Criticul francez chiar a debutat cu o astfel de carte, Un tableau historique et critique de la poésie française et du thèatre français au XVI-ème siécle, 2 volume (1828), iar capodopera sa este incontestabil Port-Royal, cercetarea în 5 volume (1840-1859) asupra jansenismului în literatura franceză a secolului al XVII-lea. Autoritatea lui Sainte-Beuve nu a provenit numai din exerciţiul săptămânal al „cozeriilor“, ci mai ales din competenţa sa de interpretare a literaturii, probată în sinteze.

Secolul al XIX-lea şi prima jumătate a celui următor au aparţinut, din varii motive, autorităţii criticului. Construcţia identităţii europene moderne a avut nevoie de autoritatea critică pentru a consacra noul sistem de valori literare. Unul în care romanul, cum a spus Hegel, a luat locul epopeii, iar mentalitatea culpei a fost substituită de cea a pudibonderiei, făcând astfel loc în poezie lirismului. Apoi au urmat modernitatea şi cultul Marelui Scriitor, de unde necesitatea unei Mari Critici care să îl analizeze şi să îl consacre. În fine, primele decenii de după război au fost chiar epoca autorităţii critice absolute, atât în Occident (acolo unde oficiau pontifii structuralismului), cât şi în Est (unde, în primele două decenii postbelice, critica a devenit o formă de procuratură literară, cu impact asupra existenţei fizice a literaturii).

Nu intenţionez să sugerez că această autoritate modernă a criticii – câteodată sufocantă („Am devenit o literatură de critici“, se plângea Ion D. Sîrbu la începutul anilor 1980) – s-ar fi manifestat în absenţa competenţei. Ci doar că atenţia publicului a mers mai curând către actele de autoritate ale criticului şi mai puţin către cele de competenţă, adică de interpretare a literaturii şi de creare a unui „câmp literar“ complex şi multi-stratificat.

I-a revenit postmodernismului rolul de a tempera autoritatea criticii. Ceea ce nu înseamnă, însă, că a fost restaurată funcţia esenţială a competenţei: venind din America divertismentului şi a „culturii de masă“, postmodernismul, în încercarea sa de a uni (sub semnul „pieţei“) cele două culturi, cărturărească şi de consum, a relativizat – până la pulverizare, zic unii – noţiunea de „valoare estetică“. În consecinţă, însăşi necesitatea competenţei critice, aparent, a dispărut. Dar contestarea ierarhiilor, a mitului Marelui Scriitor şi a necesităţii talentului a făcut ca postmodernismul să submineze în mare măsură autoritatea criticului literar. Dispariţia presei literare din „curentul principal“ al culturii occidentale a adâncit această estompare.

La noi, ceea ce s-a întâmplat în anii 1980, când principalii susţinători ai postmodernismului au fost tocmai exponenţii autorităţii critice neo-moderniste, nu se explică printr-un act de sinucidere asistată (cum pare la o privire retrospectivă). „Micul dezgheţ dejisto-ceauşist“, oricât de restrâns a fost, a reabilitat fără să vrea critica estetică. Primatul esteticului pe care a mizat critica generaţiei şaizeci reprezintă încercarea de a uni două elemente eterogene: 1. evidenţa că – în urma structuralismului şi a post-structuralismelor – interpretarea literaturii nu mai poate fi exclusiv estetică, respectiv, 2. nevoia de a nu trezi susceptibilitatea regimului, afirmând prea apăsat autonomia literaturii. De acest primat al esteticului s-a folosit critica pentru a respinge ierarhiile partidului unic şi, nu în ultimul rând, pentru a evita interpretarea marxist-leninistă a literaturii. Atâta timp cât profesăm primatul esteticului, nici o temă conformă ideologic nu poate salva o carte proastă. Chiar şi criticii interesaţi de achiziţiile teoretice ale structuralismului au rămas, în practica literară, fideli interpretării estetice a literaturii, singura metodă care scotea competenţa criticului din raza de acţiune a ideologiei dominante, tocmai pentru că o despărţea net de ideologic. Autoritatea criticilor şaizecişti, în frunte cu Nicolae Manolescu, căreia i-a corespuns în planul istoriei literare cea a lui G. Călinescu, s-a bazat pe competenţa lor estetică, devenită un reper moral şi o neaşteptată baricadă politică.

Azi, această autoritate a criticii este de domeniul trecutului.

Prăbuşirea ei a fost amorsată, în primii ani de revenire la democraţie, de demisia criticii de întâmpinare, care şi-a abandonat (probabil, sub impactul politicii) funcţia de evaluare continuă a producţiei literare. Nesfârşitele discuţii în contradictoriu pe tema „revizuirilor“ nu doar că nu au produs nimic, şi cu atât mai puţin o revenire la competenţa critică, prin eventuala înnoire a operatorilor cu care lucrăm şi a perspectivelor asupra literaturii. Ele au îndepărtat rapid publicul: nici una dintre „rocadele“ canonice propuse nu a adus vreun nou cititor de literatură română. Nici recuperarea canonică a deceniului 1980-1990, în care afirmarea generaţiei optzeci fusese artificial frânată de regim, nu a convins. Din cauză că această recuperare nu a fost una critică – trecută, altfel spus, printr-un filtru al competenţei interpretative –, ci „generaţională“, ne-am trezit cu o generaţie optzeci complet diferită de cea care, la Cenaclul de Luni şi Cenaclul Junimea, ca şi la reviste ca „Echinox“ sau „Opinia studenţească“, au alcătuit-o cu adevărat. Noua „generaţie“, formată mai ales din marginalii micilor reviste de provincie, nu s-a mulţumit să se integreze în viaţa literară: „postmoderni“ care nu citiseră în viaţa lor Gregory Corso sau John Barth s-au străduit şi, în cele din urmă, au reuşit să îi înlocuiască social pe scriitorii importanţi de dinainte. Paradoxal, în literatura română mitul Marelui Scriitor – redus la privilegiile lui echivoce – continuă prin intermediul generaţiei care ar fi trebuit să îl abolească. Iar când, în jurul anului 2000, critica literară s-a trezit din propria ei demisie, era prea târziu. Domeniul era deja ocupat de un haos axiologic imposibil de contenit. Receptarea ostilă a Istoriei critice a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, în 2009, a dovedit că o restaurare a autorităţii critice este imposibilă.

Apoi s-a prăbuşit şi presa literară, pe fondul deculturalizării generale, iar noile tehnologii de comunicaţie au schimbat modul de funcţionare al culturii. Simulacrul de literatură a devenit accesibil oricui, chiar şi celor care nu citesc nimic şi au dificultăţi cu gramatica sau ortografia limbii române. Ce autoritate ar mai putea avea critica literară, când marea majoritate a populaţiei, deşi alfabetizată, nu citeşte nici măcar o carte pe an?

A sosit momentul ca disciplina criticii literare să se retranşeze pe teritoriul competenţei. Cu alte cuvinte, să fie mai puţin preocupată de o putere literară tot mai diluată, în realitate, şi mai mult de revenirea la comentariul sistematic şi aprofundat al literaturii. Să lase disputele fals-ideologice pe seama activiştilor cultural-politici şi să revină la idei, la istoria literaturii şi la instrumentele ei. Critica nu mai poate fi astăzi „locomotiva“ literaturii şi, cu atât mai puţin, a societăţii, cum a fost în timpurile lui Maiorescu sau Lovinescu. Ea ar trebui să fie – dacă nu sunt prea îndrăzneţ – conştiinţa de sine a acestei literaturi, asumându-şi lipsa de autoritate, în schimbul stimei care decurge din îndeplinirea unei misiuni.

Cum îi spunea Tudor Vianu distinsului său fiu, în anumite epoci „e mai nobil să slujeşti decât să creezi“.