Oana Goia, Vestiar

Călin-Andrei Mihăilescu, răbdări vrăjite. poveşti din anii tineri, Bucureşti, Editura Vremea, 2025.

Există oameni care pleacă dintr-o ţară fără să o părăsească vreodată cu adevărat. Călin-Andrei Mihăilescu este unul dintre ei. Stabilit în Canada din 1987, unde a devenit profesor de literatură comparată, teorie critică şi studii hispanice la Western University, scriitorul a continuat să locuiască, prin cărţile sale, în România memoriei. Eseist, teoretician al literaturii, prozator şi spirit baroc prin excelenţă, Mihăilescu a construit o operă în care erudiţia, ludicul şi reflecţia filosofică se întâlnesc firesc.

Privită din exil, România nu s-a estompat, ci s-a decantat în memorie. De la Cum era? Cam aşa… Amintiri din anii comunismului (românesc) la răbdări vrăjite, opera lui Călin-Andrei Mihăilescu rămâne fidelă aceleiaşi convingeri: trecutul supravieţuieşte nu în arhive, ci în memoria care îl reinventează.

răbdări vrăjite este cartea în care reflecţia teoreticianului şi libertatea povestitorului se întâlnesc deplin. Volumul recuperează episoade din copilărie, familie, şcoală sau armată, dar miza lui nu e reconstituirea fidelă a unui trecut, ci felul în care acesta continuă să existe prin povestire. E mai puţin memoria unei generaţii şi mai degrabă modul în care un om îşi rescrie propriul trecut, asumând că între viaţa trăită şi viaţa povestită există întotdeauna un spaţiu al imaginaţiei. „Nimic nu e chiar autobiografic şi nimic nu e liber de autobiografie“, scrie autorul, formulând întreaga poetică a volumului. Volumul se citeşte deopotrivă ca povestea formării unui cititor – cel din care, peste ani, se va naşte unul dintre cei mai originali teoreticieni ai literaturii române. Episodul descoperirii alfabetului devine scena fondatoare a acestei deveniri: „Mi-a venit să mă apăr şi de falangă, şi de vulpoi, închizînd cartea. Dar nu mai era drum de întoarcere: odată ce intrasem, trebuia să trec prin ea ca printr-un tunel […]. Parcă eram între doi magneţi“ (p. 33). Un început de vocaţie.

Aceeaşi luciditate revine atunci când memoria devine obiect de reflecţie: „Acum îmi vine să zic: le-aş fi ţinut aşa de bine minte pe astea toate dacă nu mi s-ar fi întîmplat mie?“ Autorul nu revendică autoritatea martorului infailibil; îşi asumă, în schimb, caracterul selectiv şi creator al memoriei. Adevărul cărţii nu stă în exactitatea faptelor, ci în sinceritatea interogaţiei. răbdări vrăjite e, în acest sens, mai puţin o carte despre ceea ce a fost şi mai curând una despre felul în care trecutul continuă să producă sens. Copilăria, familia, prietenii sau armata devin pretexte pentru o reflecţie asupra memoriei, limbajului şi identităţii, iar dincolo de anecdotic, fiecare povestire poartă discret o meditaţie asupra actului de a povesti.

Marea surpriză a volumului e naturaleţea: cultura nu se expune demonstrativ, ci respiră odată cu fraza, cu ritmul, cu libertatea asociaţiilor. E un baroc al gândirii mai mult decât al ornamentului stilistic. Ceea ce impresionează cel mai mult e felul în care ludicul devine metodă de cunoaştere. Călin-Andrei Mihăilescu nu priveşte copilăria cu nostalgie şi nu o transformă într-un muzeu sentimental – o redeschide prin joc. Umorul, autoironia şi plăcerea asocierilor neaşteptate nu estompează gravitatea experienţelor; o fac, mai curând, suportabilă. Din această tensiune între seriozitate şi joc se naşte una dintre cele mai seducătoare calităţi ale cărţii.

Citită în ansamblul operei sale, răbdări vrăjite e o întoarcere la izvoarele poetice. Eseurile lui Mihăilescu urmăresc mecanismele prin care literatura produce sens; această carte arată că literatura ajunge uneori acolo unde teoria nu mai poate merge.

Poate că aici stă şi paradoxul lui Călin-Andrei Mihăilescu. Plecat din România de aproape patru decenii, el scrie din interiorul unei geografii pe care memoria nu a încetat s-o locuiască. În răbdări vrăjite, geografia aceasta nu e România de pe hartă, ci România limbajului, a copilăriei şi a poveştilor care, odată spuse, nu mai aparţin trecutului – aparţin literaturii. Volumul rămâne, aşadar, mai mult decât o autobiografie: e proba vie că literatura poate spune despre o viaţă ceea ce nicio arhivă n-ar putea consemna.