Nora Colţea, Lakmé, sora Alcestei

• Scenă din Lakmé, în seara repetiţiei generale (1 iulie 2026). Foto: Mihaela Marin.

Opera Română din Bucureşti şi-a încheiat stagiunea 2025-2026 cu Lakmé de Léo Delibes, premiera avînd loc pe data de 2 iulie 2026. Libretul scris de Edmond Gondinet şi Philippe Gille a fost inspirat din romanul lui Pierre Loti, Le mariage de Loti. Delibes a compus opera între anii 1881-1882, premiera mondială avînd loc pe 14 aprilie 1883, la Opéra Comique din Paris. La opera din Bucureşti, seria montărilor cu Lakmé a început în anul 1914. Au urmat puneri în scenă în 1920, 1922, 1944, 1955, fiind anul ultimei abordări a acestei opere, regizor fiind Panait Victor Cottescu. S-a reluat în mai multe rînduri, pînă în 1980. A şasea montare, cea de acum, vine după mai mult de şaptezeci de ani. Viziunea regizorală îi aparţine lui Andrei Şerban, iar regizor asociat este Daniela Dima; la pupitrul orchestrei se află Tiberiu Soare. La conferinţa de presă, care a precedat premiera, a fost menţionat faptul că opera lui Delibes se cîntă atît de rar, nu doar la noi, ci în lumea întreagă, întrucît este foarte greu de alcătuit o distribuţie, rolurile fiind foarte dificil de cîntat. Dar iată că Opera Română din Bucureşti a aflat formula cea mai fericită pentru a o aduce în faţa spectatorilor. Spectacolul a beneficiat de o distribuţie dublă, cu excepţia unuia dintre roluri.

Povestea de dragoste dintre Lakmé (Mădălina Barbu / Monica Luca), fiica brahmanului Nilakantha (Leonard Bernad) şi ofiţerul englez Gérald (Bogdan Mihai / Alexandru Badea) se petrece în India, pe fondul încercării băştinaşilor de a scăpa de coloniştii englezi. India, tărîm încărcat de spiritualitate şi de mister, încearcă să-şi apere valorile prin orice mijloace. Cel mai adesea, prin violenţă. Nilakantha, rebelul fanatic ce poartă un costum negru al pedepsitorului, improvizează un fel de fortăreaţă în pădure, un loc exotic imaginar, care arată ca un sanctuar în ruine, de un gri sumbru, cu trepte ce duc cu gîndul la templele incaşe, avînd la mijloc o oază de verdeaţă, un fel de seră pe două niveluri. Acoperit privirii de o cortină translucidă, corul este aşezat pe aceste trepte. La mijloc de scenă, pe practicabilul ce primeşte de jos o lumină albă, se află capul elefantului sfînt, Ganesha. O mulţime de simboluri îmbogăţesc istoria. Lakmé este înveşmîntată în albul castităţii, ca şi surorile ei dansatoare, care-i trec prin faţă; fiecare aduce cu sine cîte un obiect: o figurină din cîrpe, închipuind un bărbat în costum negru, un căluţ de lemn, un voal de mireasă, o păpuşă-bebeluş. O femeie gîrbovită, cu plete de nea, traversează agale scena. Toate aceste semne ale unei vieţi posibile, dar, în fapt, irealizabilă, vor reapărea în momentul cînd Lakmé veghează trupul rănit al lui Gérald. De astă dată, vălul de mireasă este sfîşiat, copilul – o simplă pînză albă desfăşurată, păpuşa – luată cu hotărîre în stăpînire de moartea cu pletele ei albe ce trece domol prin scenă.

În taioare colorate îşi fac apariţia fiica guvernatorului britanic şi logodnica lui Gérald, Miss Ellen (Daniela Cârstea/ Cristina Eremia), prietena ei Rose (Stanca Maria Manoleanu/ Anna Stănescu) şi guvernanta Mrs. Bentson (Sorana Negrea/ Sidonia Nica), însoţite de doi ofiţeri britanici în uniforme, Frédéric (Alexandru Constantin/ Adrian Mărcan) şi Gérald nimeresc, din greşeală, în sanctuar. Acest lucru generează conflictul, agravat de dragostea fulgerătoare, născută dintr-o singură privire, dintre Lakmé şi Gérald.

Scările impozante se rotesc, iar scena se transformă într-o piaţă în care negustorii îşi etalează mărfurile. Corul – dînd dovadă de o receptivitate ieşită din comun la indicaţiile regizorului, într-o sincronicitate perfectă a mişcărilor, precum şi de o interpretare muzicală remarcabilă – îşi aduce o excepţională contribuţie în toate scenele în care masele mari de oameni sînt solicitate să formeze un zid în faţa uzurpatorilor.

Pentru a-l atrage în cursă pe Gérald, Nilakantha o obligă pe Lakmé să cînte despre legenda fiicei lui Paria (Aria clopoţeilor), în timp ce toată lumea o ascultă cu religiozitate. Prin puritatea glasului ei înălţător (şi cu adevărat aşa a fost!) ea poate intermedia cererea de ajutor şi salvarea din robie a poporului ei, la zeul Brahma.

Fascinat de cîntec, Gérald se arată. Nilakantha îl înjunghie, tocmai în momentul fericit în care cei doi îndrăgostiţi visează la un viitor împreună. Din înalturi este coborîtă efigia zeiţei războinice Durga, cea cu zece braţe, care-şi protejează devotaţii. Pe scenă se flutură steaguri roşii. Începe sărbătoarea zeiţei. Lumina se aprinde şi pe culoarele sălii de spectacol, corul înaintează lent, interpretînd imnul închinat zeiţei războinice, iar noi, spectatorii, ne simţim în centrul unui fantastic culoar de energie. Este un ecou al exerciţiilor pe care Andrei Şerban obişnuieşte să le facă. (Este nevoie aici de o precizare: la master class-ul pe care l-a ţinut la Cluj, la Teatrul Naţional, în iunie 2005, regizorul propunea un exerciţiu în care actorii/studenţii se aflau în cerc şi unul dintre ei, în centru. Cînd energia cercului devenea insuportabilă, cineva de pe margine trebuia să ia locul celui din mijloc. Noi, acum, eram în postura celui împresurat.)

Gérald este salvat de la moarte de Lakmé, ajutată de servitorii ei fideli Mallika (Mihaela Işpan/ Martiniana Antonie) şi Hadji (Liviu Indricău/ Andrei Lazăr). Cupluri de îndrăgostiţi se aud în depărtare. Ei merg la izvorul sacru cu apă sfîntă, ce-i va uni pe vecie. Lakmé pleacă şi ea să aducă apa fermecată. În lipsa ei, Frédéric şi Ellen îl găsesc pe Gérald, implorîndu-l să se trezească din vis şi să-şi urmeze datoria: pe logodnica lui şi servirea coroanei britanice. Întoarsă de la izvor, Lakmé bea din cupa cu apă vrăjită. Nu şi Gérald. Este o scenă prevestind destrămarea finală, cînd Lakmé nu mai vede în ochii iubitului ei lumina iubirii. De-acum, ea este hotărîtă să moară, otrăvindu-se cu o floare doar de ea ştiută, dar nu înainte de a-l face pe Gérald să bea, pentru a-i salva viaţa: tatăl ei nu-l mai poate ataca întrucît el, prin apa ce a băut-o, devine brahman. Dar, pentru Lakmé, rostul unei existenţe în lipsa dragostei s-a pierdut. Coliba în care Lakmé îi promitea că se vor adăposti – sugerată de cîteva beţe de bambus mînuite de surorile ei – aceleaşi vergele le interzice celor doi să se apropie. În acest timp, Lakmé cîntă „tu mi-ai dăruit cel mai frumos vis al nostru“, iar din cer se cerne cenuşa florilor arse. Sacrificiul ei face din Lakmé o urmaşă a Alcestei.

Pe întreaga durată a reprezentaţiei, Lakmé şi Gérald sînt urmaţi de cîte un dublu, un suflet, reprezentat de doi balerini, care dansează tot ce interpreţii cîntă. Ca o extensie a fiinţei celor doi, lucru ce dă naştere unei stări emoţionale cu totul aparte. Există anumite momente în spectacol, cînd cei doi, balerin şi interpret, îşi ating mîinile, într-un gest de prelungire a unei fiinţe în cealaltă, un schimb de energie. Ca şi cum iubirea care s-a creat, a luat naştere între cei doi, va fi dusă mai departe, pe un plan suprareal, de dublul personajului, de fiinţa sa de dincolo de lumea vizibilă. Astfel se păşeşte într-un teritoriu al invizibilului, în care dorinţa, visul irealizabil, va intra în veşnicie. Poate că e nimerită această citire a scenei finale, în care, în cercul de flori albe din mijlocul scenei, spiritul lui Lakmé pleacă spre înalturi, iar sufletele-dublu ale celor doi dansatori, aflaţi unul în spatele celuilalt, îşi întind mîinile spre cer.

Coregrafia lui Valentin Stoica (interpret şi al dublului lui Gérald) a urmat telepatic gîndul lui Andrei Şerban, realizînd o „mîngîiere multiplă“ – după cum se exprima coregraful la conferinţa de presă –, care reuşeşte să tuşeze cu asupra de măsură privitorul. Ca şi lighting design-ul cu lumina filtrată parcă printre frunzele copacilor din sanctuar, creat de Costi Baciu.

Prestaţia de excepţie a balerinelor (actriţe devenite dansatoare) – surori ale lui Lakmé – Andrada Corlat, Serina Jemaa, Alexandra Sârbei, prin dansul lor, reuşeşte să adauge un plus de fior muzicii lui Delibes. Sufletul lui Lakmé, Maria Gogonea, are graţia unei petale de trandafir, redînd prin mişcare, întregul zbucium sufletesc al celei pe care are menirea să o urmeze ca o umbră, de la atingerea dragostei la „clopoţeii“ ce se răsfiră din glasul cu incredibile modulaţii. Cîntăreţii şi orchestra au creat o atmosferă stranie, contemplativă, de o subtilitate specială, cu adevărat fermecătoare, care a atins cele mai adînci corzi ale sufletului.

Interpreţii s-au arătat deosebit de receptivi la indicaţiile regizorului. Dar şi la cele ale regizorului asociat, Daniela Dima, care a supravegheat, a explicat fiecare situaţie, a ajutat la pronunţia corectă în limba franceză/engleză, lucru ce răzbate din fiecare scenă a spectacolului. Andrei Şerban şi-a propus – ca de fiecare dată – ca cei ce pleacă din sală să plece altfel decît au intrat. Să fie „curioşi, prinşi de nevoia de a fi acum“. El a reuşit să ne vrăjească, transformînd acest basm simplu, naiv, diafan într-un univers foarte complex, o lume a invizibilului, încărcată de spiritualitatea cea mai pură.