Gabriela Lungu, Festivalul Macondo şi Mircea Cărtărescu

Francavilla al Mare este un orăşel de circa 35.000 de locuitori, aflat în regiunea Abruzzo, nu departe de Pescara. Cu o poziţie încântătoare, cuibărit între ţărmul Mării Adriatice şi colinele Teatine, Francavilla este nu numai o renumită localitate de vilegiatură, ci şi un important centru cultural, a cărui efervescenţă îşi trage seva din cenaclul iniţiat la sfârşitul secolului al XIX-lea de Francesco Paolo Michetti, un renumit pictor şi fotograf al epocii. În 1883, Michetti cumpără şi renovează, salvând-o astfel de la ruină, o fostă mănăstire pe care o transformă în locuinţă personală şi atelier de creaţie. În scurtă vreme, la invitaţia stăpânului casei, locul începe să fie frecventat de diferiţi artişti, devenind un spaţiu de dezbateri şi influenţă artistică reciprocă, care culminează cu înfiinţarea Cenaclului michettian. La acesta au aderat cu entuziasm mulţi dintre marii intelectuali ai vremii: Gabriele D’Annunzio, scriitoarea şi jurnalista Matilde Serao, compozitorul Francesco Paolo Tosti, sculptorul Costantino Barbella şi alţii. Între zidurile vechii mănăstiri, nu departe de freamătul valurilor, s-a plămădit practic identitatea culturală modernă a zonei, pentru că e suficient să amintim că D’Annunzio a scris aici Il piacere, romanul-manifest al decadentismului italian, şi, inspirat de picturile şi de cercetările folclorice ale lui Michetti, tragedia Fiica lui Iorio. S-ar putea spune că Cenaclul michettian a pus Abruzzo pe harta culturală a Europei, iar spiritul său, definit de libertatea creativă şi dialogul interdisciplinar, pare să se regăsească încă pe străzile oraşului.

Această moştenire vie prinde forme noi în fiecare vară. Anul acesta, între 18 şi 21 iunie, la Francavilla, s-a desfăşurat a zecea ediţie a Festivalului Macondo – Festival delle Narrazioni. Direcţia artistică îi aparţine scriitorului Peppe Millanta, autorul splendidului roman Zările lui Vinpeel, publicat în urmă cu câţiva ani şi în limba română.

Evenimentul este organizat în colaborare cu Şcoala Macondo din Pescara, un proiect de suflet al aceluiaşi autor, care mi-a mărturisit că a gândit această structură ca pe „un atelier cultural complex, dedicat celor care vor să îşi dezvolte abilităţile de scriere, tehnicile narative sau să aprofundeze arta lecturii“.

Dincolo de funcţia educativă, numele ales poartă o puternică încărcătură simbolică. Împrumutat din legendarul roman Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez, Macondo este sinonimul spaţiului magic în care totul devine posibil. „Prin această alegere, am vrut să deschidem porţile oraşului şi ale oamenilor lui spre lucruri neaşteptate“, adaugă Millanta.

Mărturisesc că rareori mi-a fost dat să văd un eveniment cultural dedicat literaturii, şi nu numai, care să fie mai atractiv, mai vivace, mai organic integrat în viaţa unei comunităţi. Oraşul întreg părea să fi devenit o uriaşă scenă deschisă: oriunde te duceau paşii – pe terasele animate ale barurilor, în interiorul magazinelor cochete, pe trotuarele transformate în saloane literare ad-hoc şi, bineînţeles, în penumbra elegantă a teatrului sau în piaţa centrală – dădeai peste magia cuvântului scris. Prezentări de carte, conversaţii între scriitori şi critici, lecturi publice care adunau trecătorii în ciorchine, spectacole de teatru stradal, concerte intime şi gale emoţionante de premiere a scriitorilor şi traducătorilor se succedau într-un ritm alert, dar firesc. Forfota de pe străzi nu se potolea decât târziu, după miezul nopţii; adesea, mai multe evenimente se desfăşurau în paralel, obligând la o alegere şi alimentând o stare de entuziasm colectiv. Pretutindeni se simţea o bucurie curată a întâlnirii, de parcă întreaga comunitate îşi regăsise o efervescenţă vitală, prin intermediul poveştilor de tot felul – spuse uneori de oameni care de-abia publicaseră prima lor carte.

Atmosfera a căpătat un plus de strălucire prin prezenţa unor oaspeţi importanţi. Au fost invitaţi scriitorii nominalizaţi anul acesta la prestigiosul Premiu Strega – cel mai râvnit şi cunoscut premiu literar italian –, alături de jurnalişti de mare calibru, critici literari rafinaţi, actori şi muzicieni. Oraşul vuia, pur şi simplu, vibrând de vocile celor care desluşeau în faţa publicului tainele ascunse ale literaturii sau ale celor care îi puseseră, cu reverenţă, cuvintele pe muzică. Totul s-a desfăşurat fără pic de stridenţă comercială, într-o armonie minunată şi profundă, demonstrând că o sărbătoare a spiritului poate fi, în acelaşi timp, extrem de populară şi absolut impecabilă ca ţinută.

Spuneam că spaţiile alese pentru prezentări au fost de o uimitoare diversitate, fiecare având farmecul său aparte. Însă, de departe, cel mai spectaculos şi încărcat de poezie a fost pontonul suspendat la capătul unui dig lung, înaintând direct în inima mării. Acolo, înconjurat de reflexiile apei şi de uşoara briză sărată, scriitorul Mircea Cărtărescu a vorbit despre cel mai recent roman al său, Theodoros, o bijuterie barocă tradusă de curând în limba italiană de neobositul Bruno Mazzoni. Ineditul şi măreţia simplă a locului l-au cucerit instantaneu şi pe scriitorul român; de altfel, acesta şi-a început discursul mărturisind publicului că acela era, fără îndoială, cel mai frumos şi mai tulburător loc în care îşi prezentase vreodată o carte.

A continuat apoi cu o istorisire absolut fermecătoare, cu iz de legendă literară, care a captivat instantaneu auditoriul: „Cu mai mulţi ani în urmă, mă aflam în Columbia – a spus Mircea Cărtărescu. La sfârşitul prezentării, se formase o coadă impresionantă pentru autografe, iar printre cei aproape două sute de oameni care aşteptau răbdători, mi s-a părut că zăresc o figură cunoscută: un domn înalt, îmbrăcat destul de modest, care a stat la rând, cu o linişte senină, preţ de vreo oră şi jumătate. Când a ajuns, în sfârşit, în faţa mea, l-am întrebat cum se numeşte pentru a-i putea scrie dedicaţia. Mi-a răspuns simplu: – Luis Enrique Márquez. Uimit, l-am privit mai atent şi l-am întrebat: – Sunteţi cumva rudă cu scriitorul Gabriel García Márquez? – Sunt fratele lui, mi-a confirmat el, zâmbind discret. Profitând de moment, nu m-am putut abţine şi i-am adresat întrebarea pe care probabil şi-a pus-o orice cititor: – Dar spuneţi-mi, vă rog, Macondo există cu adevărat? Iar el mi-a răspuns: – Macondo, ca atare, nu există. Există doar Aracataca, localitatea care a servit drept model pentru el“.

În timp ce vorbea, soarele începuse să coboare încet în mare, colorând-o în nuanţe calde de auriu şi purpură, iar peste pontonul suspendat se aşternuse o atmosferă plină de magie. În acea lumină ireală, privind spre întinderea nesfârşită a apei şi spre chipurile hipnotizate ale oamenilor, Mircea Cărtărescu şi-a pecetluit povestea cu o concluzie de o mare forţă evocatoare: „Eu, însă, ştiu acum că Macondo există. Există chiar aici, în seara aceasta“.

Evident, publicul numeros, care umpluse pontonul până la refuz, a vibrat la unison cu scriitorul român, răsplătind această confesiune cu ropote de aplauze.

Aş încheia spunând că aplauze merită întregul festival Macondo – Il Festival delle narrazioni, pentru că dincolo de cifre, premii şi succese editoriale, a demonstrat din nou că poveştile nu sunt doar o simplă evadare din realitate, ci un liant formidabil între cei care le scriu şi cei care le citesc. Şi că, pentru câteva zile, într-un colţ de lume mângâiat de valuri şi vegheat de coline, ele au avut puterea de a strânge laolaltă mii de oameni, amintindu-le că miracolul literaturii există.