Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann

Democraţia trebuie să suporte ambivalenţe

Trebuie făcută diferenţierea între lectura sau studierea unui scriitor şi slăvirea sa publică. Numele de străzi, de instituţii publice sau statuile sunt forme de cinstire naţională care se cuvin doar personalităţilor considerate modele pentru societate. Poate fi declarat un model pentru democraţia de azi cineva care îşi înrăma ziarul Ţara noastră într-un chenar de zvastici şi a fost înmormântat cu zvastică? Aşa ceva ar însemna o normalizare (banalizare) a atrocităţilor fasciste pe care le-a susţinut. Atrocităţi de care nu are cum să nu-ţi pese dacă te numeşti om. Pentru o democraţie, studierea şi conştientizarea momentelor negative din istorie sunt necesare în primul rând pentru a împiedica repetarea lor. Şi trăim vremuri în care asemenea repetare nu pare atât de implauzibilă, dacă ţinem seama de revirimentul extremist.

Ideile antisemite ale lui Octavian Goga sunt recognoscibile încă din volumul Mustul care fierbe (1927). Ulterior, a înfiinţat, alături de A.C. Cuza, Partidul Naţional Creştin, un partid fascist, cu dictonul „România a românilor“, copiat după Deutschland den Deutschen din propaganda nazistă. Partidul afirma „puritatea rasială“, folosind de altfel pe lângă zvastică, şi afişe antisemite în scop electoral. În calitate de prim-ministru, Goga a semnat Decretul-lege nr. 169 privind revizuirea cetăţeniei, prima lege a Holocaustului, care viza o treime din evreii români. Ordonanţele pe care le-a dat au interzis ziarele redactate de jurnalişti evrei, precum şi participarea evreilor la administraţia publică, religia mozaică în şcolile de stat, vânzarea produselor cu monopol de stat evreilor. A expulzat rabinii care nu aveau cetăţenie română şi a pregătit, în ciuda scurtei perioade de guvernare, politicile rasiale care au urmat. Apreciat de Hitler, Goebbels, Alfred Rosenberg şi Mussolini, a fost considerat un pion important în influenţarea lui Carol al II-lea de a se alătura Germaniei naziste. Toate acestea sunt lucruri binecunoscute. Cum ar putea o democraţie să confunde ideea de naţiune cu astfel de extremisme?

Însă acest lucru nu înseamnă o interdicţie a poeziilor lui Goga, care stârnesc emoţie şi astăzi. Nici nu înseamnă o negare a meritelor lui în lupta pentru drepturile românilor ardeleni (pentru care a fost şi închis, şi condamnat la moarte în contumacie) şi a căror situaţie injustă în Imperiul Austro-Ungar a exprimat-o cu un talent care le-a cucerit acestora inimile. Am cunoscut oameni care au trăit (după moartea lui Goga) cedarea Ardealului de Nord, cu familii izolate şi drame personale imense, şi care izbucneau, chiar după multe decenii de la război, în plâns recitând „La noi“. Emoţia lor bazată pe experienţe personale nu are cum să devină condamnabilă doar fiindcă autorul s-a făcut vinovat de crime, dar cinstirea publică asumată de un stat e o dimensiune diferită. O societate cu Goga drept model ar însemna să arătăm nepăsare la adresa drepturilor omului. Fiindcă el a înţeles ce însemnau drepturile omului pentru românii asupriţi, ca minoritate, dar nu a mai înţeles apoi ce însemnau ele pentru minorităţile din România Mare. S-ar cuveni să fi devenit, azi, mai înţelepţi în ceea ce priveşte drepturile, libertatea şi egalitatea; e un minim necesar convieţuirii.

Poeziile lui Goga, inclusiv pe teme patriotice, rezistă chiar şi dacă le citeşti ca „poezie pură“ (cum a preferat s-o facă şi G. Călinescu, provocator, în Istoria literaturii române). Aşadar, vor fi probabil reeditate, citite şi analizate critic încă multă vreme (ceea ce „legea Vexler“ pentru combaterea antisemitismului şi xenofobiei nici nu interzice, de altfel). Probabil şi în şcoli, canonul şcolar fiind mai degrabă influenţabil de alţi factori decât de biografiile autorilor. Însă istoria înseamnă ambivalenţă, nu mitologie despre buni şi răi. Să nu poţi suporta ambivalenţa e o formă de autoiluzie, de maniheism cu urmări distructive. Abia studierea trecutului, inclusiv a contextului scrierii unui text literar, duce la acceptarea ambivalenţei, inclusiv a ambivalenţei lui Goga.

E adevărat, au fost ridicate mii de statui pentru Goga (multe din ele nici măcar valoroase estetic) în vremuri când nepăsarea faţă de drepturile omului era politică naţională. În măsura în care unele dintre acestea chiar au valoare istorică sau estetică, s-ar cuveni păstrate, însă contextualizate prin plăci sau coduri QR explicative, sau alte forme de re-memorializare. Există asemenea exemple în alte ţări. La Bayreuth, statuia lui Richard Wagner, făcută de sculptorul nazist Arno Breker, e înconjurată acum de stele comemorative pentru muzicienii evrei care au cântat în festival, ucişi în Holocaust. Recent, la Viena s-a restaurat statuia primarului social-creştin Karl Lueger, cu imense merite pentru sistematizarea oraşului, însă totodată un antisemit admirat chiar de Hitler, dar şi de Goga însuşi, care i-a copiat discursurile despre presupusul pericol „iudeo-maghiar“. A fost decisă plasarea ei strâmbă, cu o înclinaţie de 3,5 grade spre dreapta, de parcă s-ar afla în permanentă cădere, tocmai pentru a problematiza monumentalizarea personajului. La faţa locului au loc tururi ghidate gratuite de educaţie istorică şi politică. Desigur, toate acestea au stârnit controverse. Dar e în natura democraţiei să poată suporta controverse.