Lucian Vasiliu

Alte inimi, alte plângeri

1. Mă întreb uneori: cum arăta, oare, zisul ,,canon literar“ în vremea lui Eschil, Sofocle, Euripide? Dar mai încoace, în timpul ecumenicilor Tache, Ianke şi Cadâr – personajele celebre ale piesei de teatru a bârlădeanului Victor Ion Popa? Şi, mai ieri, în contextul excepţionalului Festival Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), al Teatrului „Radu Stanca“, aflat în coordonarea genialului manager Constantin Chiriac? O iluzie? Un vis? O plăsmuire?

Mă întreb: cum arată oare canonul în Coreea de Nord? Dar în Coreea de Sud? Cum arăta în Germania Federală? Dar după zidul din Berlin al comuniştilor? Dar după sârma ghimpată de la Prutul sovietizat? Am relative răspunsuri, zăpăcitoare, zăpuşitoare, mai ales în contextul incendiarelor cuptoare de iulie!

Configurări şi reconfigurări. Din Vechiul Testament şi până astăzi. Câmp semantic complicat. Alunecări de teren. Erupţii vulcanice. Incendii. Invazii de lăcuste. Inundaţii devastatoare.

Biografia politică şi ideologică a autorilor este, deseori, partea nevăzută, imprevizibilă a lunii. Schimbătoare mereu. Ianus bifrons.

2. În general, marii autori sunt controversaţi. Asumaţi în chip diferit de regimuri politice efemere, precum cel al legendarului şi controversatului imperator Nero sau al iubitorului şi susţinătorului de arte, Fidel Castro, să zicem.

Vorba populară: timpul decide. Sapho? Exilatul Ovidiu? Villon? Ezra Pound? Louis-Ferdinand Céline? Panait Istrati? Bulgakov – ba respins, ba acceptat de Stalin?

Ne amintim contexte: Braşovul s-a numit un timp Oraşul Stalin.

La începutul anilor 1990 am făcut parte din Comisia de urbanism a Primăriei Iaşi: prin vot deschis am schimbat denumirea străzilor Marx, Engels în Carol I şi Vasile Conta, filosoful metafizic junimist. Astăzi, nu mai circulăm pe strada I.C. Frimu din Iaşii junimiştilor maiorescieni, ci pe strada Vasile Pogor, primar celebru, magistrat cu studii la Paris, gazdă a junelui Eminescu. Vasile Pogor este şi primul nostru traducător din opera lui E.A. Poe şi a lui Baudelaire, precum şi al Faust-ului lui Goethe.

Supuşi, uneori prea su(s)puşi, rareori nesupuşi, cedăm unor contexte: versa, aversa, controversa! Omeneşti. Prea omeneşti în situaţii limită.

3. Suntem imaturi când – vorba tradiţională – batem apa în piuă. A se vedea episoadele de alegere de premier contemporan!

Guvernul literaturii anilor 1950 era dominat de cenzura de tip sovietic. În Guvernul anilor ceauşizaţi, ,,şopârlele“ făceau deliciul, spectacolul. Guvernul autocenzurii umilitoare pentru mulţi, a fost cel al anilor 1980.

Dezbaterea este vitală în lumea libertăţilor lucide. Nu batem pasul pe loc. A se vedea şi PAS-ul ferm (şi în susţinerea artelor) al doamnei Maia Sandu din România de Est-Chişinău.

4. M-a bucurat reluarea textului semnat de Ady Endre: Octavian Goga în temniţă, din revista Apostrof nr. 5 (432)/ 2026.

Cuvântul „temniţă“ m-a tulburat profund, precum undele seismelor din Venezuela! Mi-am amintit de gratiile şi celulele deţinuţilor de odinioară din închisoarea sigheteană – azi Memorialul exemplar, datorat soţilor scriitori Romulus Rusan şi Ana Blandiana.

În cazul/ ucazul/ necazul recent cu Octavian Goga în prim-plan, mărturisesc: am crescut, în familia anilor trişti 1950, şi cu versurile lui. Părinţii noştri interbelici ne cântau, în intimitatea casei parohiale de la ţară ( comuna Puieşti, fostul raion Bârlad, fosta regiune Iaşi, actualmente judeţul Vaslui) şi ne încântau cu Goga şi Coşbuc, mai ales că străbunica noastră maternă provenea dintre refugiaţii paşoptişti din zona Cluj – Sălaj.

Cum să mă dezic de Poet?

,,Alungă patimile mele

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă pe mine-a plânge“