Ion Pop

1. Dezbaterile despre reconfigurarea canonului literar au fost, cum se ştie, destul de aprinse în ultimii ani, mai ales după „despărţirea apelor“ destul de tulburi de după Decembrie 1989. Ele continuă şi acum şi sunt, desigur, fireşti. Lista de opere fundamentale, dacă nu se poate schimba radical, comportă în timp schimbări, unii scriitori trec în conuri de umbră, sunt chiar uitaţi pentru o vreme sau mai multe vremuri, cum s-a întâmplat întotdeauna, apar nume şi creaţii noi, valoroase, care-şi cer dreptul la recunoaştere, iar generaţiile tinere sunt cele mai sensibile la aceste modificări de pe scara valorilor, din raţiuni lesne de înţeles: îşi cer şi ele „dreptul la timp“, consacrarea cât mai rapidă, prin trecerea în manualele şcolare, de exemplu. Frânele conservatoare nu pot fi nici ele trecute cu vederea, opoziţia la astfel de schimbări („canonul se face, nu se discută“, decreta N. Manolescu, a cărui „listă“ de autori i-a şi fost adusă în sprijin de culegerile publicate de Al. Muşina, sugerând o autoritate a selecţiei ca şi definitivă, dar însuşi marele critic cu acest nume şi-a modificat de la o vârstă la alta judecăţile de valoare, datorită unei reflecţii mai adâncite în timp şi nu puţin din cauza unor capricii şi sensibilităţi conjuncturale…). Numai că zisul canon nu poate să rămână, de fapt, nediscutat şi e chiar rezultatul unor opţiuni argumentate de critica atentă lucid la istoria literară şi la scrisul contemporan. Judecata pusă pe seama Timpului e totuşi o sumă reprezentativă de reflecţii ale unor oameni care trăiesc în timp, asupra unor autori care au trăit şi mai trăiesc în Istorie şi sub vremuri. Tocmai acest raport cu „vremurile“ a fost pus sub lentilele cercetătorilor literaturii în deceniile de după Revoluţie, după ce politica şi ideologia comunistă alteraseră grav conştiinţe şi opere constrânse de cenzură, cu obligatorii ori voluntare, căci profitabile, compromisuri cu Puterea. Un soi de iacobinism radical a pus schematic în cumpănă evaluarea estetică şi sentinţa morală, fără să-şi ia întotdeauna răgazul necesarelor nuanţări. Culpele aservirii şi conformismului au fost evident şi justificat amendate drastic, altele au putut fi explicate circumstanţial, şi mai este încă de stăruit, cu un spor de luciditate, asupra acestor alunecări şi greşeli. A fost şi mai este încă la modă „demitizările“, lucrativă în context, s-a vorbit chiar despre „iluziile literaturii române“ în ansamblu. Propusa în mai multe rânduri „istorie politică a literaturii române“ (între alţii de Ion Simuţ, Ştefan Borbély, mai nou de Adrian Dinu Rachieru) e de făcut şi e de sperat că se va face exigent şi echilibrat, deşi chestiunea a căzut, din păcate, în mare parte pe mâna „corectitudinii politice“, care… corectă în principiu, cade prea adesea în cel mai rigid şi îngust dogmatism ideologic. Nu pot extinde în acest spaţiu asemenea consideraţii, ceea ce este de spus pe scurt este că biografia politică şi ideologică a autorilor nu poate fi, şi nu este trecută cu vederea, cu condiţia corectei şi nuanţatei situări în contextul istorico-social de care se face, altminteri, atâta caz astăzi. Au existat, într-adevăr, opere literare marcate puternic şi nociv de ideologie, însă sunt atâtea altele care au depăşit astfel de angajări, mai ales în publicistica militantă, şi chiar „clasicii marxismului“ au fost obligaţi să recunoască valoarea estetică şi forţa vizionară umanistă a unor autori conservatori sau „reacţionari“, precum moşierul Tolstoi şi burghezul Balzac. În vremuri mai noi, chiar Franţa tuturor stângismelor a trebuit să recunoască uriaşul talent al unui Céline, respingând totodată scandalosul lui antisemitism. Dar n-a fost chiar iertat un Aragon, scriitorul atât de repugnant servil, într-o vreme, stalinismului sovietic?

2. O asemenea gestionare nu e chiar aşa de complicată precum cred unii. Şi profesorii din şcoală, şi criticii şi istoricii literari trebuie să fie capabili să disocieze, traversând biografiile autorilor de manual, între angajamentele politico-ideologice nefaste din anumite momente ale vieţii lor şi operele rezistente estetic, ca viziune, „transfigurată“ totuşi, asupra societăţii în care au trăit sau trăiesc. Ecuaţia determinismului aplicată sumar nu poate duce prea departe.

3. Da, cred că asemenea dezbateri contribuie (pot contribui) la maturizarea societăţii, prin conştientizarea unor realităţi, necesare procese de anamneză, reflexivitate critică exigentă, nepartizană. Şi da, ele riscă să introducă forme de cenzură şi simplificare ideologică în lectura literaturii. Astfel de tendinţe pot fi observate, de la o vreme şi la noi, în câteva luări de poziţie teoretice marcate, sub umbrela generoasă în principiu, cum am spus, a numitei „corectitudini politice“, care vrând-nevrând, semnalează întoarcerea, la mulţi adepţi radicali, la sociologismul vulgar condamnat altădată şi la un exclusivism pe care conceptul de cancel culture, lansat de stângismul academic american, încurajează în mod iresponsabil.

4. Recentul „caz Goga“ ar trebui să avertizeze (dar nu e, din păcate, singurul) cu privire tocmai la amintitul iacobinism, asasin şi sub unghi cultural. Un român cât de cât cultivat ştie foarte bine că Octavian Goga nu a rămas în istoria literaturii noastre ca şef, pentru câteva luni, al unui guvern naţionalist antisemit şi rasist, ci e bine aşezat pe soclul înalt de „poet al pătimirii noastre“, transfigurând „durerea unui neam ce plânge“ în pagini de poezie care, deşi fac ecou profund dramelor istoriei, le transfigurează estetic şi rămân vibrante peste mode şi timp. Este ciudat că, într-o epocă ce invită la o cât mai atentă contextualizare a scrisului literar, e uitat de către militanţi de ocazie, dintr-o „echipă de zgomote“ ce ţine să se facă neapărat remarcată pe fundalul demitizărilor abuzive pomenite. Momentul gravelor rătăciri ideologice ale omului politic Goga din anii dictaturii regale e de condamnat tocmai pentru că face contrast cu naţionalismul constructiv din anii tinereţii sale de militant pentru drepturile românilor transilvăneni şi cade în final în tabăra extremistă a unui A.C. Cuza. Rămâne, însă, în conştiinţa şi sufletul românilor poetul autentic, în ipostază de pedagog al neamului în vremuri de restrişte, pe care nimeni nu-l poate coborî de pe soclu.