Grete Tartler

O comparaţie cu Céline

Octavian Goga va rămâne unul dintre poeţii identităţii româneşti, dar studierea sa trebuie să includă o delimitare de activitatea filonazistă şi antisemită a omului politic. O comparaţie ar putea fi făcută cu modul actual de a-l recepta în Franţa pe Louis-Ferdinand Céline (1894-1961), scriitor şi medic francez cunoscut mai ales pentru romanul Voyage au but de la nuit (Călătorie la capătul nopţii) socotit unul dintre cele 100 de romane esenţiale scrise între 1925 şi 2025. Céline nu este văzut azi în Franţa doar ca înnoitorul cel mai important al limbii franceze din secolul trecut, maestru al stilului asociativ (care i-a influenţat pe Jean-Paul Sartre, Charles Bukowski, Henry Miller, Philip Roth ş.a.), deci un constructor de seamă al identităţii naţionale franceze, ci e totodată incriminat ca antisemit şi colaboraţionist nazist. Deşi a fost reeditat încă în anii ’60 la Gallimard (mai întâi fără pamfletele antisemite, apoi în 2018, într-o ediţie completă, inclusiv cu aceste pamflete, amplu adnotate), scriitorul nu beneficiază de recunoaştere publică prin nume de străzi, instituţii, statui, iar când a fost comemorat prima oară (50 de ani de la moarte), preşedintele Mitterand a renunţat la depunerea de flori. Cu toate că există statui valoroase ale lui Céline (precum cele semnate de Arno Breker sau Peter Hohberger), acestea nu sunt expuse în spaţii publice, iar un portret realizat de Georg Cadora (1939-2011), pictor şi grafician german care a făcut, de altfel, şi portretul lui Paul Celan şi al altor scriitori evrei, apare, când e expus, cu explicaţii.

Cazul lui Goga nu poate fi comparat cu xenofobia altor scriitori români din secolul al XIX-lea, care se integraseră în trendul epocii; pentru că prin măsurile Guvernului Goga, atitudinea pronazistă a fost şi malefic pusă în practică. Prin urmare, poetul poate rămâne în studiu pentru valoarea sa literară şi pentru rolul identitar, cu precizările de rigoare în privinţa activităţii politice, dar, aşa cum nici Céline nu e onorat ca edificator al identităţii franceze prin nume de străzi, instituţii, statui, sau prin comemorări oficiale, românii vor trebui să înveţe să trăiască acceptând această ambivalenţă, care nu mai admite rolul de model al scriitorului. În privinţa situaţiei specifice menţionate de Apostrof, de acordare a numelui Goga Bibliotecii Judeţene clujene, nu ar fi atât de grav să se renunţe la orice supranumire, sau să fie dat numele altui autor militant pentru drepturile naţionale, sau chiar, de ce nu, al unui scriitor mai recent, datorită căruia limba română şi identitatea românească au avut de câştigat (Radu Stanca, Mircea Zaciu, Eta Boeriu…, mai ales că rareori sunt onorate meritele unei scriitoare).