Ioan-Aurel Pop

1. După părerea mea, „biografia politică şi ideologică“ trebuie făcută cunoscută detaliat numai în măsura în care ea este legată de operă, adică atunci când opera nu poate să fie înţeleasă fără apelul la acele fragmente din viaţa autorului. Dacă opera (în cazul lui Goga, poeziile sale) este de altă factură decât cariera profesională de la un moment dat, atunci această carieră nu are de ce să fie invocată, mai ales că ea poate să fie doar o frântură de viaţă, poate o rătăcire regretată de protagonist. Cine nu greşeşte?

2. Autorii controversaţi prin opera lor – neacceptată sau acceptată parţial de critica literară şi culturală – pot fi excluşi în cadrul procesului educativ oficial, de stat. Autorii a căror operă este general acceptată, fiindcă are autenticitatea creaţiei adevărate, genuine, ispititoare, receptate de public şi de critică, trebuie plasaţi în spaţiul public şi în planul educativ fără rezerve. Includerea sau excluderea trebuie făcute numai după criterii estetice. „Abaterile“ acestor creatori de valori de la morala şi legislaţia aflate în vigoare astăzi sunt false argumente. Nu pot să-l acuz pe cineva pentru o „vină“ care în timpul vieţii lui nu era vină. De exemplu, până la Al Doilea Război Mondial toţi creştinii învăţau în familie, la biserică şi în şcoală că evreii au fost vânzătorii Mântuitorului Iisus Hristos, prin Iuda şi anturajul lui din Templu şi prin alţii de mai apoi, aceia care nu l-au acceptat ca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu. Evreii învăţau lucruri asemănătoare, tot malefice, despre „goimi“ (creştini). Percepţia opiniei publice creştine despre evrei s-a schimbat după adoptarea de către ONU a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948) şi după Conciliul Ecumenic Vatican II (1962-1965), adică după scoaterea (sau evitarea) din Evanghelii şi din predici a acelor pasaje socotite jignitoare la adresa evreilor. Cei mai mulţi autori (cu excepţia celor foarte puţini care au comis crime concrete, reale) nu au nicio vină că au fost educaţi să fie antisemiţi. Criminalii propriu-zişi au fost pedepsiţi la Nürnberg, la Bucureşti şi prin alte locuri, de tribunale legitime sau mai puţin legitime, de către curţi de justiţie democratice sau nedemocratice (unele prezidate de oamenii lui Stalin, care vedeau în orice intelectual un „burghez josnic“, un pericol public, un trădător, demn de a fi ucis). Aceia sunt până azi „criminali de război“ şi ies din discuţia plasării lor în spaţiul public. Eu am îndrăznit odată, pe la treizeci şi ceva de ani, după 1989, să le spun studenţilor de la universitatea americană unde predam, ca Fulbright Visiting Professor, că Ion Antonescu a fost un dictator oarecum sui generis, fiindcă nu a condus niciodată un partid de tip fascist şi nici nu a guvernat decât circa cinci luni cu legionarii. De evrei nu am zis nimic atunci. Am fost admonestat blând (de cineva care nici nu asistase la discuţia mea cu studenţii) şi sfătuit să sar peste temă. Dar – ca norocul!, cum se zice pe la noi – Antonescu nu are operă literară şi poate să stea acolo interzis unde este. Horthy Miklós e însă liber la statui, străzi şi elogii publice. Dacă-i punem în oglindă pe cei doi, nu ştiu exact care iese mai întunecat. Dar asta e altă problemă.

3. O astfel de discuţie arată imaturitatea culturii noastre şi – spre stupoarea multora – a culturii universale. Ideologizarea literaturii s-a încercat de multe ori, aproape peste tot, şi a fost de fiecare dată un fiasco, o caricatură, un blestem. Nu mai spun ce s-a întâmplat la noi, că se ştie, dar să-l condamni pe Dante că a făcut discriminări în Divina Commedia, să-l corectezi şi să-l interzici pe alocuri pe Shakespeare, declarat „antisemit“, să-i reproşezi lui Cervantes că a avut idei conservatoare, să-l scuturi pe Benjamin Franklin că a deţinut sclavi negri etc., este de noaptea minţii. Aud că Beethoven a avut în muzica lui „idei albe“, ofensive la adresa celor de altă culoare. Aşa ne îndreptăm spre moartea culturii.

4. Octavian Goga merită să fie onorat oriunde şi oricând. Viaţa lui, în aproape toată rotunjimea ei, a fost dedicată – fără xenofobie şi antisemitism – identităţii româneşti. Pentru mine, Goga ne-a figurat în poezie felul nostru de a fi români, prin imagini absolut extraordinare, ale ţăranului (plugarului, ciobanului), ale preotului („popa Irimie“), ale dascălului şi dăscăliţei (care le înflorea altiţa fetelor), ale tatei (din colţul şurii), ale mamei (cu sărutarea de plecare, pe părul bălan, pe gură), ale fraţilor şi surorilor, rudelor („atâtea cuscre şi cumetri“), ale casei (cu pereţii îngălbeniţi), ale satului, ale ţării risipite şi nedrepte (cu gemetul de-a ne muta în altă ţară). Unii i-au zis grăbit lamentare, dar nu e aşa, ci sunt gemetele unei naţiuni înlănţuite. Goga nu a fost nici „păşunist“ (cum văd că scriu unii descreieraţi), nici sămănătorist, nici poporanist, ci un poeta vates, cum sunt atâţia de la romani încoace, mai ales în Europa. Viaţa rătăcită a poetului – explicabilă şi justificabilă pe deplin – a durat doar câţiva ani. A murit la câteva luni după lăsarea puterii, amărât şi întristat. A şi scris: „Şi cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie“ („Cântă moartea“). Moartea i-a cântat aşa în 1938. Ce să vrem mai mult? Dacă cineva îmi poate demonstra (sociologic, nu cu poveşti, pe care eu le ştiu mai bine) că prin ostracizarea lui Goga din spaţiul public creşte dragostea românilor faţă de evrei, că scad drastic antisemitismul, xenofobia şi şovinismul, că devenim cu toţii adepţii frăţiei universale (bolşevicii ruşi vorbeau de „poporul muncitor unic“), atunci mă plec şi îmi fac mea culpa.

Cine suntem noi să sancţionăm? Acuza, într-o societate civilizată, presupune un apărător, cere imperativ apărarea. Cum se mai poate Goga apăra? Doar prin opera lui, care nu jigneşte pe nimeni, nu conţine nimic antisemit sau xenofob. Fireşte, dacă cineva apare în spaţiul public şi îl laudă pe Goga fiindcă i-a discriminat pe evrei, atunci este nevoie de aplicarea legii, dar nu contra Poetului, ci contra ipochimenului, a epigonului, a provocatorului. O lege, fie ea şi Vexler, se aplică de la data emiterii ei, pentru vini care ar fi să vină, nu pentru „vini“ trecute, din 1938 sau de oricând de dinainte de adoptarea ei. Aici se produce o mare eroare, inclusiv de procedură, şi isteţii care ne conduc, ieşiţi din universităţi de pripas, care dau diplome în serie, s-au speriat şi au căzut în plasa întinsă, pe fondul „progresismului“, al neomarxismului, al „anulării culturii şi istoriei“, al „treziţilor“ şi al altor frustraţi, picaţi parcă din cer cu hârzobul, fără putere de discernământ, fără criterii de comparaţie, fără „amintiri colective“.