A revenit în atenţia publică subiectul statuilor controversate, al monumentelor reprezentând personalităţi intelectuale, mari scriitori, savanţi care – într-un fel sau altul – s-au manifestat în spaţiul politic prin orientări extremiste, antisemite, xenofobe, pronaziste, discriminatorii sau procomuniste. În anii trecuţi s-a discutat foarte mult în contradictoriu despre filosoful şi sociologul Mircea Vulcănescu (demnitar antonescian condamnat în 1948 pentru crime de război şi participare la dezastrul ţării). Mai recent, tema dezbătută intens porneşte de la trecutul inutilizabil al marelui poet Octavian Goga care, ca prim-ministru, la finele lui 1937 şi începutul lui 1938, a instituit o primă formă de antisemitism de stat. Guvernul O. Goga-A.C. Cuza a provocat stupoare în ţară şi la nivel european în special prin politica de revizuire a cetăţeniei care a condamnat la discriminare sute de mii de români de naţionalitate evreiască. După recuperarea sa (parţială) sub regimul comunist, numele lui Octavian Goga este purtat de numeroase artere, bulevarde, licee, biblioteci orăşeneşti şi, în plus, în multe locuri publice se regăsesc statui şi busturi ale sale. A ieşit în evidenţă în anii din urmă scandalul de la Iaşi cu prilejul inaugurării unui bust al lui Goga.
Nu sunt foarte multe cărţi şi studii care să îşi fi propus să evidenţieze exhaustiv modul în care românii şi-au reprezentat trecutul prin monumente (devenite) controversate, dar şi să aducă în atenţie probleme colaterale, adiacente, dar nu lipsite de importanţă (raporturile memorie-istorie, postmemoria, chestiunile heraldice în cazul dăltuirii de steme pe soclul statuilor). Lipsesc „normele de folosire“ legate de aceste statui problematice, după cum nu prea avem soluţii standard, universale care să fi fost aplicate în mod unitar în lumea occidentală, democratică, trecută prin experienţa totalitară, chiar dacă efemeră. Germania postnazistă, învinsă decisiv şi ocupată de Aliaţi, a adoptat soluţia radicală a demontării şi demantelării (a ceea ce nu fusese distrus de bombardamente), în timp ce Italia postfascistă, invadată pur şi simplu de operele de artă monumentală din timpurile lui Benito Mussolini, le-a tolerat şi resemnificat pe cele mai multe dintre ele. Inclusiv presa noastră titra acum câţiva ani – „Italia a cartografiat 1.400 de monumente care onorează regimul fascist“. Este adevărat că nu vorbim doar despre monumente de for public, ci şi de indicatoare stradale, plăci (comemorative, aniversative) etc. Dar oricum este foarte mult şi arată că nu ne confruntăm cu un excepţionalism românesc. Sunt însă câteva elemente care diferenţiază cazul autohton: experienţa trăită sub două tipuri de totalitarism (fascist şi comunist), succesiunea de regimuri autoritare şi dictatoriale pentru mai bine de o jumătate de secol, de la finele lui 1937 până în decembrie 1989; la care se adaugă antisemitismul pronunţat ce a caracterizat şi o parte însemnată a elitei intelectuale. Legat de această elită, aici este vorba şi despre o categorie socio-profesională care, într-o proporţie deloc neglijabilă, s-a compromis prin poziţii publice în siajul puterii sub guvernările antidemocratice şi liberticide. Aceste regimuri care au suprimat pluralismul (cultural, politic) s-au războit la rândul lor cu monumentele din trecut şi şi-au constrâns supuşii la minciună şi duplicitate. Andrei Pippidi vorbea despre un adevărat „masacru al statuilor“ săvârşit de comunişti, o crimă la nivel arhitectural şi memorial care, în parte, l-a convins în martie 1990 să nu asiste la demolarea statuii lui Vladimir Ilici Lenin din Bucureşti.
Forţa de rezistenţă a guvernaţilor părea direct proporţională cu vitalitatea memoriei, aşa cum observa acelaşi Andrei Pippidi cu mai bine de două decenii în urmă, atunci când publica o carte relevantă pentru tema noastră – Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice, Editura Polirom, Iaşi, 2000, 262 pag. Însă nici chiar reputatul istoric nu anticipa complexitatea discuţiilor de astăzi referitoare la monumentele controversate, la statuile puse sub semnul întrebării. Volumul de atunci ne oferă totuşi o bază de pornire, în sensul că definea monumentele şi statuile din perspectiva unui profesionist al disciplinei cu un scris sclipitor care, în plus, fusese şi preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Comisia şi-a schimbat pe parcurs denumirea, dar a existat o constantă: primăriile, autorităţile locale în general, au continuat de multe ori să ignore necesitatea de a avea toate avizele de la acest organ important al Ministerului Culturii.
Andrei Pippidi se limita atunci la câteva cazuri – deja amintitul Lenin din Piaţa Scânteii (ulterior: Piaţa Presei Libere), monumentul Eroului Necunoscut, Mausoleul comunist din Parcul Libertăţii („Monumentul Eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism“), precum şi busturile/statuile care începeau să apară „ca ciupercile după ploaie“ pentru a-l onora pe mareşalul pronazist Ion Antonescu; şi aceasta într-o epocă în care România, prin autorităţile sale centrale şi locale, dar şi – hélas – prin istoriografia ei, nu catadicsise să se lepede de moştenirea toxică a regimurilor fasciste post-1937 şi de contribuţia sa la implementarea Holocaustului între 1940 şi 1944. Afirmaţiile de atunci ale lui Andrei Pippidi sunt valabile inclusiv astăzi, dar pot fi extinse asupra mai multor demnitari antonescieni şi chiar carlişti: „Statuile se ridică unor binefăcători, cărora strălucirea inteligenţei, generozitatea carităţii sau vitejia dăruită unei cauze drepte le-au dobândit recunoştinţa urmaşilor. Ion Antonescu nu e desigur în nici unul dintre aceste trei cazuri“ (vezi capitolul „Un monument pentru mareşal?“ din volumul Despre statui şi morminte…, ed. cit., pp. 228-229). Istoricul A. Pippidi avea dreptate atunci când constata că „ura de care era intoxicată mintea lui rigidă, violentă şi implacabilă este singura moştenire pe care s-o fi lăsat poporului său“. Problema este că Antonescu nu apare din senin, ci este pregătit chiar de dictatura regală şi de guvernarea antisemită Goga-Cuza, din care a şi făcut parte. A trecut un sfert de secol de la momentul apariţiei cărţii sus-amintite şi, din fericire, istoriografia română a progresat foarte mult şi a definit mai clar regimurile politice care s-au succedat de la finele interbelicului şi până azi. Aşa putem lămuri mai bine şi rolul nociv al multor personaje.
Tocmai din această perspectivă, aş spune că s-ar cuveni poate ca selecţia personalităţilor şi temelor istorice care să fie reprezentate în spaţiul public să rezulte dintr-un dialog intens şi real între autorităţi locale/centrale, cetăţeni, comunităţi şi, nu în ultimul rând, experţi (istorici, istorici de artă, heraldişti, arhitecţi, urbanişti, peisagişti, specialişti în ştiinţe politice ş.a.). Probabil, ar fi la fel de nimerit ca Primăriile/Ministerul Culturii să apeleze, înainte de a demara proiecte de edificare a monumentelor, şi la opinia formulată în trecut de comisiile pentru adevăr (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România; Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România), a institutelor de cercetare istorică, a instituţiilor justiţiei de tranziţie (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România ş.a.).
În încheiere, voi exprima o părere legată de soarta statuilor controversate. În mai multe cazuri, cred că, măcar ca un prim pas, în loc de demontare/înlăturare, poate ar fi preferabilă dublarea cu alte monumente (mai impozante) sau apelul la plăcuţe de clarificare, la precizări/legende care să menţioneze şi rolul politic nefast al unor mari personalităţi literare, culturale etc. implicate în zona puterii sau a discursului ideologic, antisemit, fascist, pronazist, comunist etc.