Iulia Micu, O lume de impresii

Era începutul lunii mai şi vremea începuse să fie tot mai frumoasă. De vreo săptămână încetaseră ploile şi acum, în sfârşit, primăvara începu să-şi arate adevărata ei faţă. Ana îşi aruncă pe spate jerseul din aţă de bumbac subţire, pe care i-l împletise, cadou de Crăciun, Măriuţa, sora cea mare, îşi luă coşul de nuiele, îngrămădi în el goblenul, aţele, foarfeca şi revistele pe care i le dăduse Elsa, înfăşură pledul de pe fotoliu, îl puse deasupra, şi porni veselă spre grădină, plănuind să se răsfeţe cu parfumul pomilor înfloriţi şi să profite de lumina blândă a soarelui. Ieşi din cameră în vârful picioarelor, coborî sprintenă scările, şi tot pe vârfuri trecu prin dreptul camerei lui Missy, nu care cumva să o audă şi să-i dea altceva de făcut, care să-i strice planurile, apoi, ajunsă la parter, aruncă o privire fugară înspre cele două uşi imense cu geamuri de cristal care dădeau spre salon şi răsuflă uşurată văzându-le închise. Deschise cu băgare de seamă uşa cea mare dinspre grădină şi tiptil, fără să facă niciun zgomot, ieşi.

Aerul de afară i se păru tare şi, de bucurie, i se umeziră ochii. Zburdă cu paşi sprinteni până la o bancă mai ferită, ascunsă sub o magnolie bătrână şi se aşeză, punând coşul alături. Trase puternic aer în piept. Lumea de afară i se părea plină de posibilităţi. Sub cerul acela de primăvară se simţea mai liberă ca niciodată. Să citească mai departe? Să brodeze? Sau pur şi simplu să îşi lase gândurile să plutească libere, să se lase prinsă pe de-a-ntregul în plasa amintirilor? Îşi rezemă spatele de speteaza băncii şi îşi lăsă capul pe spate. Dintre ramurile noduroase ale magnoliei cerul părea albastru şi ireal de limpede. Era atât de senin încât florile mari şi albe cu margini roşu-burgund ale magnoliei păreau că plutesc pe el ca nuferii pe suprafaţa unui lac. Ana nu văzuse niciodată cum arată în realitate nişte nuferi, însă îi recunoştea cu uşurinţă după desenele din cărţi. Se pare că şi fântâna de aici, din curte avusese nişte nuferi cândva, dar când a venit ea, nu i-a mai prins. Acum era aproape în paragină. De-a dreptul romantică, zicea Misy. După război, nu s-a mai ocupat nimeni de ea. Grădinarul, care oricum venea rar, considera că fântâna nu intră în atribuţiile sale. Oricum, imaginea aceasta a magnoliilor proiectate pe cer îi amintea bine de o fotografie dintr-un catalog subţirel care sosise nu demult de la Paris pentru domnul ministru şi care mai zăcea încă uitat pe măsuţa rotundă din bibliotecă. Îl răsfoise chiar zilele trecute şi văzuse acolo o pictură care înfăţişa un lac cu nuferi, a unui domn Monet, sau cam aşa ceva, un mare artist parizian. Reproducerea aceea îi păru Anei ştearsă şi parcă mişcată, iar culorile intrau unele în altele ca şi când un miop ar fi ţinut morţiş să picteze un tablou, chiar dacă i s-a întâmplat să-şi rătăcească ochelarii. E un curent artistic în Franţa numit Impresionism, îi explică Missy râzând cu lacrimi, care a pornit de la un răsărit de soare, şi care s-a manifestat atât în pictură, cât şi în literatură. Tot atunci, îi arătă şi cartea aceea de care nu se despărţea niciodată, din care citea şi recitea mereu şi pe care o ţinea la rang de mare cinste, pe noptieră.

Apoi îi povesti că Anton, unul dintre boierii cu care tatăl ei coresponda des, îi trimisese personal de la Paris această carte grozavă. Probabil nu ei, ci Domnului şi Doamnei sau, cel mai probabil o adusese Domnul din lungile sale rezidenţe în capitala Franţei. Adevărat sau nu, Ana presupuse că Elsa se referea la boierul Bibescu, ambasador român în America. Nu era prima dată când o auzea evocându-l. Îi pronunţa numele cu ochii mijiţi, ţuguindu-şi buzele şi folosind un timbru al vocii diferit şi supărător, acel ton al cuiva care nu pierde ocazia de a sugera o relaţie privilegiată, un fel de complicitate cu unul dintre puternicii zilei. Anei îi displăcea profund când o vedea pe Missy făcând aşa. De când venise la Bucureşti şi intrase în contact cu lumea bună, a constatat că asta era o deprindere generală şi de prost gust a domnişoarelor aristocrate, un mijloc foarte frecvent folosit pentru a epata în societate, devenise un fel de armă prin intermediul căreia fiecare îşi marca teritoriul şi îşi sublinia condiţia.

„Îţi poţi închipui dumneatale, Ana, că Anton şi Proust erau foarte buni prieteni? O vreme au fost vecini de imobil şi salonul lor l-a introdus pe Proust în lumea bună. Felix zice că volumul acesta pe care îl am eu e doar primul dintr-o lungă serie. Ar mai fi încă vreo şase. Şi autorul, foarte bolnav încă de când era copil, a murit imediat după ce a încheiat ultima frază. Şi regina Mamă l-a citit şi l-a îndrăgit şi când s-a dus la Paris l-a chemat la ea, la Ritz, în Place Vendôme, vrând să-l întâlnească. Iar el, care nu mai dorea la vremea aceea să vadă pe nimeni şi nu mai ieşea decât foarte rar, în virtutea prieteniei cu Anton şi cu Morand, a răspuns invitaţiei şi s-a dus. Scrie grozav! Ce păcat că tu nu citeşti în franceză! Mi-ar fi plăcut să discutăm despre cartea asta. Când am timp, o să îţi citesc câte-un fragment, şi-apoi ţi-l tălmăcesc. Uite, până una alta am aici, şi trase din marginea unui raft câteva volume subţiri pe care i le întinse cu un gest scurt, revistele astea unde Felix a publicat fragmente din roman traduse de el. Ia-le şi citeşte-le şi aştept să-mi spui părerea dumitale“. Ana luă cele două reviste în timp ce mai aruncă o ultimă privire la cartea aceea atât de dragă lui Missy. Aparent, volumul nu avea nimic special. Coperta era gălbuie şi părea să fie făcută dintr-un carton subţire care de la atâta răsfoit se răsucise la colţuri. Era inscripţionată cu litere simple, ca de ziar, şi în centru jos avea o siglă negricioasă, ca un sigiliu cu un G mare şi un B tot de tipar, dar mai mic. Sus scria Marcel Proust, numele autorului, dedesubt A la recherche du temps perdu, şi chiar în mijloc, probabil, titlul: Du côté de chez Swann. Ana înţelese imediat că era vorba despre căutarea timpului pierdut. Chiar atâta franceză cunoştea şi ea. Numai că Missy cu fasoanele ei, cum vorbea franceza de când s-a născut, ar fi râs de pronunţia ei şi de-asta prefera să se ştie că nu o cunoaşte deloc. Titlul cel mare, e drept, i se păru ciudat, şi o făcu pentru o clipă să se îndoiască de cunoştinţele ei. Cum adică: „de partea de dinspre Swann“? Părea o expresie încâlcită, aşa cum ar rosti-o cineva de la ţară. Cu siguranţă un scriitor atât de mare nu şi-ar fi formulat titlul astfel. Probabil numai atât putea franceza ei rudimentară, deşi se pricepea, fără probleme, să poarte o conversaţie minimală sau să înţeleagă ce i se cere dacă cineva i-ar fi cerut ceva în această limbă dar, se pare că, în Bucureştiul de la sfârşitul anilor 1920, atât cât îl cunoscuse ea, se vorbea mai puţină franceză decât altădată.

Mai jos, pe aceeaşi copertă, erau datele editurii şi anul 1913. Cartea asta e cu trei ani mai tânără decât mine, se gândi ea, arborând involuntar un surâs vesel în colţul gurii. Şi acel volum care i se păruse până atunci străin, nou şi ciudat, se încărcă dintr-o dată cu o familiaritate neobişnuită. De-abia aştepta să îl descopere şi pentru asta ar fi fost gata să încerce să citească chiar şi în franceză.

Din locul în care şedea ascunsă sub magnolia aceea bătrână, zărea direct stâlpii ce înconjurau terasa circulară şi treptele pe unde se cobora din salon în grădină. Uşa albă, înaltă, prevăzută deasupra cu un geam semicircular era deschisă larg, lăsând să se vadă covorul roşu cu modele bej care acoperea podeaua. Ana completă restul camerei din memorie. Întâi tapetul de mătase roşie fixat în chenare aurii care învelea pereţii, apoi lambriul alb, pianul Antal cu furnir de trandafir pe care partitura stătea tot timpul deschisă ca să o invite pe Missy să cânte de câte ori trecea pe lângă el, pendula cu alb şi auriu, care făcea un clinchet discret la fiecare jumătate de oră şi bătea la oră fixă, geamurile înalte, albe, cu perdele fine şi înguste despicate în două şi prinse lateral, stânga – dreapta şi trecute, fiecare, pe după un cârlig mare din bronz cu chip de înger, suportul de flori înalt, de sub geam, pe care se afla mereu o vază cu flori proaspete, trandafiri sau bujori în buchete parfumate de la ţigăncile din faţă de la Odeon, pe care fata le aducea când făcea cumpărăturile, cele patru profile lavateriene de compozitori, patru umbre negre înfăţişându-l pe Mozart, Chopin, Wagner şi Beethoven, cocoţaţi de o parte şi de alta a geamului, în contrast cu auriul ramelor şi cu roşul aprins al tapetului, cele două portrete mari, ovale, ale bunicilor lui Missy, mai ales al bunicii dinspre tată, grecoaică de rang mare, atârnate deasupra pianului, printre alte tablouri şi goblenuri mărunte care acopereau aproape în totalitate peretele şi pe care acum memoria Anei nu le mai putea reconstitui. Îşi aminti doar că sub portretele compozitorilor erau două scaune neo-baroc de mahon cu tapiţerie de catifea în nuanţe de bronz care străjuiau ieşirea dinspre grădină.

Apoi Ana îşi aminti când, anul trecut, în seara de Sfântul Andrei se strecurase aici să ia lumânările din sfeşnicul de pe pian. O trimise după ele Missy care aştepta nerăbdătoare, sus, în camera ei, pe întuneric, aşezată în faţa oglinzii fixând cu privirea îngheţată suprafaţa lucioasă. Cu câteva zile în urmă Ana îi povestise că în Ardeal se credea că fetele tinere, de măritat, numai în noaptea în care lupii încep să vorbească cu grai de om şi bariera dintre lumi slăbeşte, îşi puteau zări, în oglindă, ursitul. Nu ştia dacă era adevărat, dar aşa auzise de la Mama, de la Măriuţa, de la fetele din Lunca. Şi Anuţa lu’ Ilea, vecina lor, care să tot aibă vreo treizeci si ceva de ani şi trei fete măricele, la şcoală, le povestea mereu la toţi că l-a văzut pe Gheorghită al ei, întâi în oglindă, de Sântandrei, şi numai după trei ani, l-a întâlnit în carne şi oase la un ospăţ peste sate, lângă Cenade. Imediat a ştiut că el e feciorul din oglindă şi au vorbit unul cu altul prima oară, ca şi cum s-ar fi ştiut demult, şi după niciun an s-au căsătorit.

Povestea asta a făcut-o extrem de curioasă pe Missy, care a vrut imediat să încerce şi ea să zărească în întunericul nopţii, la flacăra slabă a lumânării, profilul iubitului care va fi să fie. Era într-adevăr o noapte stranie, şi fetele au hotărât să privească atent, fiecare în camera ei, la întunericul din oglindă, iar a doua zi să-şi împărtăşească ce au văzut, cu toată sinceritatea. Dar mai întâi Ana a trebuit să coboare ca să aducă cele două lumânări de pe pian. Afară ploua mărunt, era frig şi bătea un vânt puternic. Când a deschis uşa salonului, vântul a umflat perdelele de la geamul mare pe care cineva îl uitase deschis, le-a scos din agăţătorile laterale şi le-a purtat până peste pian, învăluindu-l ca o rochie palidă, de mireasă. Forţa vântului şi cea a perdelei au măturat de acolo o foaie de ziar purtând-o, deschisă, ca pe un fluture imens, până în mijlocul încăperii. Ana alergă întâi să închidă fereastra, apoi ridică foaia şi numai după ce agăţă perdelele la locul lor, se apropie de pian şi îşi coborî privirea spre hârtia pe care o ţinea strâns în mână. O puse peste celelalte, şi, trecându-şi mâna peste ea ca să o aşeze mai bine, tresări.

Imediat recunoscu aceeaşi privire tristă, în contrast cu un zâmbetul uşor arogant, aceleaşi gropiţe în obraji. Avea în faţă acelaşi bărbat pe care îl decupase pe ascuns din Vanity Fair, revista veche de-acasă, adusă de Tătuca de la New York. Era aproape sigură de asta. Părul era tot aşa, uşor ondulat. Şi costumul era cam la fel, la două rânduri de nasturi, cu veston. Probabil, o poză mai veche. Mai ales privirea era inconfundabilă, ochii aceia trişti, nepotrivit de trişti pentru cineva cu un zâmbet atât de larg, nişte ochi care parcă ar căuta o altă privire complice care să înţeleagă că în spatele lor se află de fapt un suflet melancolic care a obosit să îşi joace veselia. De data aceasta bărbatul nu era singur, ci şedea pe o bancă alături de o femeie pe care o ţinea strâns de mână. Doamna era îmbrăcată într-un costum modern, aproape bărbătesc, în dungi, închis la culoare, şi avea un fel de căciulă şi un fular mare răsucit de mai multe ori în jurul gâtului. Ana citi sub fotografie : „Charlie Chaplin şi Anna Pavlova, în 1922“, apoi încercă să vadă dacă mai era scris şi altceva, iar ochii îi căzură pe coloana din dreapta unde se spunea că Vaida-Voievod, noul prim-ministru, nu îşi consolidase încă autoritatea şi că trebuia să facă faţă introducerii unei noi curbe de sacrificiu, că iarna grea care se anunţa va contribui la înrăutăţirea condiţiilor de trai, că profesorii şi studenţii cereau concesii economice din partea guvernului, şi muncitorii împreună cu ei. Nişte simpatizanţi comunişti au pătruns în organizaţiile muncitoreşti social-democrate şi urmau să creeze un „sindicat roşu“. Nimic însă despre fotografie. Când a întors foaia, nici acolo nu văzu să fie ceva. Doar reclame: 20 % reducere la cămăşi şi cravate pe Lipscani, Benjamin Klein, perii, bidinele şi vopsele cu tradiţie din 1885, îmbrăcaţi-vă numai la Cehoslovaca, mâncaţi conserve Stela şi altele pe care nu mai avu răbdare să le citească gândindu-se că oricum a întârziat prea mult. Luă lumânările şi sui cu ele, îi lăsă una lui Missy, care o aştepta nerăbdătoare aşezată la masa de toaletă, pe întuneric. Apoi s-a retras în camera ei. S-a întins pe pat şi a privit în tavan cu gândul la ochii aceia mistici ai domnului din fotografie. Dar nicio imagine nu rămânea pe loc, ci se stingea iar şi iar, într-o căutare zadarnică, imposibilă. Brusc i s-a strecurat în minte senzaţia că îl cunoştea pe acest om, că îl ştia chiar foarte bine. Nu aşa cum cunoşti în mod obişnuit pe cineva, însă asta conta mai puţin. Adevărul e că se gândise de sute de ori la acest chip din fotografie, ani şi ani de-a rândul. Şi în imaginea aceea era ceva care dădea sens la toate, ceva nespus de liniştitor, ceva care îi inspira mulţumire. Aşa că Ana nu s-a mai uitat în oglindă, ferm convinsă că, de fapt, Sântandrei îi dăduse cel mai bun semn. Apoi a adormit.

A doua zi dimineaţa Miss Elsa i-a povestit că nu reuşise să vadă nimic, şi, că săturându-se să se tot zgâiască pe întuneric la oglinda de smoală, a citit toată noaptea din Proust, iar spre dimineaţă, gândindu-se să mai încerce o dată, chiar înainte de ivirea zorilor, i s-a părut că zăreşte ceva. Un contur vag s-a desprins din neantul întunecat şi părea că vrea să vină spre ea, învăluit într-o ceaţă adâncă. Era un domn elegant, îmbrăcat cu un costum deschis la culoare şi pe cap avea o pălarie fină de fetru, aşa, ca Anton. Apoi bărbatul i-a vorbit în franceză cu un glas dulce, dar ea nu a reuşit să desluşească niciun cuvânt din tot ce i-a spus. O clipă doar s-a îndoit gândindu-se că fiind nedormită, halucinează, şi pe dată vedenia a dispărut. Ca să o liniştească, Ana îi răspunse din scurt: „Eu n-am văzut pe nimeni. Probabil că nu e nimic adevărat în asta. O fi doar o poveste“. Apoi, imediat îi răsăriră în minte cuvintele Măicuţei: „Când întâlneşti omul potrivit pentru tine, nu ai cum să te-nşeli. Sunt lucruri în viaţă pentru care nu te pregăteşti, pe care nu le înţelegi şi nici nu le descoperi. Le ştii şi le simţi pur şi simplu, aşa, dintr-odată“.