Continuăm publicarea scrisorilor lui Liviu Petrescu către Nicolae Manolescu, o corespondenţă de o remarcabilă valoare documentară şi intelectuală, care luminează din interior viaţa literară românească a anilor 1970. Dincolo de informaţiile despre cărţi, reviste, polemici şi proiecte editoriale, aceste scrisori dezvăluie un dialog purtat sub semnul unei încrederi comune în autonomia criteriului estetic. Liviu Petrescu apare aici nu doar ca unul dintre cei mai lucizi critici ai generaţiei sale, ci şi ca un interlocutor care vede în Nicolae Manolescu partenerul firesc al unui proiect de reconstrucţie a autorităţii criticii literare. Ele documentează astfel nu doar o prietenie intelectuală exemplară, ci şi efortul de a apăra primatul valorii într-un climat cultural dominat de constrângeri şi compromisuri. (O.G.)

 

 

[IX]

 

Cluj, 22 mai [1970]

Stimate domnule Manolescu,

Astăzi am avut o discuţie destul de lungă cu D.R. Popescu, din care am aflat o sumedenie de lucruri extrem de interesante; mai întîi şi mai întîi, Popescu mi-a mărturisit că actuala echipă de critici de care dispune Tribuna a ajuns nu numai să îl nemulţumească, dar şi să îl incomodeze. Ar vrea să renunţe la o bună parte din „garda veche“, dar lucrul acesta se dovedeşte – pentru moment – greu de înfăptuit; astfel încît trebuie să suporte neputincios situaţii dintre cele mai neplăcute, să fie pus de multe ori dinaintea unor fapte împlinite. A descoperit în scurt timp „resorturile ascunse“ ale judecăţilor pe care le pronunţă asupra literaturii un Ion Oarcăsu sau un Mircea Vaida (în treacăt fie spus, acestuia din urmă îi apare săptămîna aceasta o carte de „eseuri“ critice, intitulată „Ospăţul lui Trimalchio“¹; foarte abil, a început deja „să pregătească“ memorabilul eveniment, comunicîndu-i d-nei Bote că va scrie o cronică super-hiper-elogioasă în Tribuna, despre Modern, modernitate, modernism²). În consecinţă, Popescu m-a invitat să dirijez din umbră resortul de critică al revistei (de fapt, mi-a propus să renunţ la universitate, în favoarea unei cariere pur scriitoriceşti; nu m-am putut hotărî însă pentru un asemenea pas); bineînţeles că, în astfel de împrejurări, primul meu gînd a fost la dumneavoastră. Ştiu cît de mult ţineţi la ideea unei reviste de critică; aveţi acum posibilitatea – şi deplina libertate – să daţi viaţă acestei aspiraţii. Îmi veţi spune că sînteţi deja angajat pe mai multe fronturi, şi la Contemporanul, şi la Luceafărul etc.; d-le Manolescu, Luceafărul nu va putea deveni niciodată o revistă de critică din foarte multe pricini (una dintre ele fiind chiar redactorul ei şef). Cea mai importantă dintre toate o constituie însă lipsa de spaţiu; spre deosebire de Luceafărul, Tribuna ar putea ceda trei pagini întregi pentru critică (!). În plus, la Tribuna aţi avea o libertate de iniţiativă desăvîrşită; puteţi încerca absolut tot ceea ce doriţi, începînd cu temele pe care le abordaţi şi cu spiritul în care le trataţi, continuînd cu spaţiul pe care îl veţi socoti necesar şi terminînd cu colaboratorii pe care aţi simţi nevoia să îi antrenaţi alături de dumneavoastră, în vederea constituirii unei echipe. Popescu ar putea oricînd să întărească aceste asigurări pe care vi le dau. În ceea ce mă priveşte, urmăresc în primul rînd să descopăr printre tineri, printre studenţi sau printre absolvenţii ultimilor ani, pe aceia care ar putea să ia locul criticilor arhi-compromişi ai revistei. Am de gînd, apoi, să introduc o rubrică permanentă, în cadrul căreia – avîndu-l drept interlocutor pe Ion Pop – să iau în discuţie felurite aspecte literare actuale sau cărţi de un interes ceva mai larg (vă informez că, în planul sumar pe care mi l-am schiţat pînă acum, una dintre temele abordate va fi şi: „N. Manolescu“; de altfel, vreau să-l conving pe Popescu să vă consacre un număr special de revistă. Nu văd de ce importanţa literară a lui Ioan Alexandru ar fi mai mare decît a dumneavoastră). În sfîrşit, m-am gîndit şi la cîteva anchete printre critici şi scriitori (nu însă anchete expeditive şi superficiale, cum a fost aceea despre „structură şi forme literare“ – născută moartă); printre temele posibile ale anchetei, mi-am notat una asupra romanului („criza epicului = o criză a romanului?“), alta asupra poeziei („poezia = lirism?“) şi alta asupra unei probleme estetice mai generale („viziunea tragică – inactuală?“).

Deocamdată, cam atît; m-aş bucura enorm dacă v-aţi simţi atras cît de cît în opera aceasta de „recondiţionare“ a Tribunei; încă o dată vă spun, revista vă stă la dispoziţie pentru orice iniţiative.

Am impresia că, dacă nu vă va conveni o colaborare asiduă la Tribuna, voi fi obligat să îmi retrag toate angajamentele faţă de Popescu; fără dumneavoastră, orice proiecte mi s-ar părea dintr-odată terne şi neinteresante. Iată de ce aştept cu cea mai vie nerăbdare răspunsul dumneavoastră.

Cu stimă,

Liviu Petrescu

 

1. Mircea Vaida, Ospăţul lui Trimalchio, Editura Dacia, 1970.
2. Adrian Marino, Modern, modernitate, modernism, Editura Univers, 1969.

 

 

[X]

 

Cluj, 18 iulie [1970]

Iubite domnule Manolescu,

Am primit exact acum cinci minute cartea dumitale¹ şi mă grăbesc să vă aduc mulţumirile mele cele vii pentru dedicaţia atît de spirituală şi de amabilă, şi vă mărturisesc în acelaşi timp entuziasmul meu pentru felul în care arată cartea, la o primă răsfoire a ei. O astfel de carte se cere citită altminteri decît cărţile obişnuite, decît cărţile de toate zilele; de aceea am şi luat hotărîrea – destul de abruptă, pentru o fire în general temperată, ca a mea – de a pleca în zilele următoare (mîine sau poimîine) undeva în afara Clujului, unde să mă pot izola perfect şi unde pot degusta pe îndelete cartea. Nu îmi dau seama acum cît timp îmi va cere lectura şi toate celelalte; s-ar putea să fie o săptămînă, s-ar putea să fie şi zece zile. Îmi voi da însă osteneala să nu întîrziu prea mult; în orice caz, sînt ceva mai puţin îngrijorat din partea lui Marino, care, probabil, nu va avea timp să întreprindă nimic, cu atît mai mult cu cît în luna august el pleacă în Franţa, pentru Congresul de literatură comparată. Rămîne, ce e drept, Matei Călinescu; din cîte am aflat însă, umoarea polemică l-a cam părăsit. Ştiu din sursă sigură că Marino l-ar fi invitat să colaboreze la o campanie „de înjurături“, şi că Matei Călinescu l-ar fi refuzat, mărturisind că „se teme“. În ceea ce îl priveşte pe Al. Piru, cred că nu prea are importanţă ce va spune D. Sa în această ocazie; se pare, de altminteri, că – după istoria cu „Cearta“ – ar fi devenit ceva mai reţinut. Dacă îşi va ieşi cumva din rezerva pe care o păstrează, mă tem că o să am şi eu ceva de spus. În sfîrşit, toate aceste consideraţii de „politică literară“ nu îşi au de fapt rostul, cartea dumneavoastră nu va avea, desigur, nevoie să fie apărată în faţa unor astfel de critici; dar, oricum, nu trebuie să-şi închipuie că îşi pot permite orice.

Chiar acum o să trec pe la Tribuna să îl anunţ pe D.R.P. că dialogul nostru va fi gata în curînd; o să-l rog să facă demersurile necesare pentru o deplasare la Bucureşti. Nu ştiu totuşi ce sorţi de izbîndă există în această direcţie (nu sînt încă membru al Fondului Literar); în caz contrar, vom recurge la procedeul pe care l-aţi propus, într-una din scrisorile trecute.

În răstimpul în care eu voi citi cartea, v-aş ruga să reflectaţi asupra temei următorului dialog pe care îl vom susţine.

Pînă atunci, vă rog să primiţi salutările mele cele mai afectuoase,

Liviu Petrescu

 

1. Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Cartea Românească, 1970. (N. red.)

[XI]

 

[1970]

Iubite domnule Manolescu,

Nădăjduiesc că îmi veţi ierta lunga tăcere pe care am păstrat-o; în trei luni a trebuit să scriu o carte despre Dostoievski¹. Răgazul mi s-a părut atît de scurt, încît m-am văzut nevoit „să mă rump cu totul de soţietate“, cum ar spune Paul Georgescu. Sînt destul de mulţumit de carte, care – am şi spus-o într-un loc, în capitolul final – dacă este aşa cum este, asta se datorează numai faptului că înaintea ei a apărut Contradicţia lui Maiorescu. Cu alte cuvinte, consider că lucrarea dumneavoastră „a făcut-o într-un fel posibilă“ pe a mea, i-a clarificat formula pe care altminteri aş fi căutat-o încă multă vreme, prin tatonări confuze. Pe scurt, am încercat să-l înţeleg pe Dostoievski nu cu ajutorul „cauzelor care au determinat etc.“, ci descifrîndu-i „scopurile“. Sînt extrem de nerăbdător să aflu ce impresie o să facă eseul meu asupra dumneavoastră; este de fapt singura opinie care mă va interesa cu adevărat.

Va trebui să aştept însă pînă prin februarie sau martie (cînd este planificată să apară).

Deşi „m-am rumpt de sociţetate“, cum vă spuneam, am urmărit totuşi cu destulă atenţie presa literară, mai cu seamă că eram teribil de curios să văd ce sfîrşit lamentabil va avea „campania de presă“ a lui Adrian Marino împotriva cărţii dumneavoastră. Realitatea a întrecut cu mult toate aşteptările mele; s-a sfărîmat cercul magic al prudenţei laşe, indignarea nu a mai fost mestecată în tăcere sau în vorbe de cafenea şi s-a transformat în gesturi publice într-adevăr semnificative. M-a încîntat mai cu seamă francheţea şi duritatea lui Al. Ivasiuc, însă nici ceea ce a urmat nu a fost cu totul de lepădat; se pare că lecţia a fost deosebit de utilă lui A. Marino, care – după ce s-a întors din Franţa – a avut înţelepciunea să nu se mai înfurie isteric (cum făcea pînă nu de mult). (În treacăt fie spus, dialogul nostru din Tribuna nu a avut totuşi ecoul public la care speram; să fie de vină reputaţia din ce în ce mai şubredă a revistei? Vedeţi, uneori îmi place să-mi închipui că veţi reuşi cîndva să deveniţi directorul unei reviste literare – unei reviste de critică, mai exact. Dacă atunci veţi avea cumva nevoie de mine, vă asigur că n-aş sta pe gînduri să părăsesc universitatea, de dragul gazetăriei).

Fiindcă tot a venit vorba de Al. Ivasiuc: a avut gentileţea să-mi trimită un exemplar din cartea lui, Păsările². Trimis însă pe adresa Tribunei; aici, Ion Vlad (ce vremuri! ce moravuri!) mi-a confiscat exemplarul, „rumpindu-se“ apoi dînsul de „societate“, pentru a citi cartea. După o săptămînă şi jumătate încă nu a terminat-o; asta mă pune într-o situaţie foarte delicată faţă de Al. Ivasiuc. Aş fi vrut să scriu despre ea cît mai repede (mă gîndesc şi la eventualele atacuri incorecte la care va trebui să facă faţă); săptămîna aceasta o să trec însă la contraofensivă şi sper să intru, în sfîrşit, în posesia cărţii. Pentru ca o astfel de regretabilă „situaţiune“ să poată fi evitată în viitor, ar trebui să am adresa lui Ivasiuc; vreau să-i scriu, pentru a-i mulţumi (bineînţeles, nu o să pomenesc nimic de nostimul incident) şi pentru a-i comunica adresa mea de acasă. Din păcate însă, nici eu nu îi cunosc adresa dînsului; bănuind că sînteţi în relaţii amicale cu Ivasiuc, v-aş ruga pe dumneavoastră să aveţi gentileţea de a mi-o comunica. Vă mulţumesc.

Domnule Manolescu, sînt foarte curios să aflu impresiile cu care v-aţi întors din Rusia, mai cu seamă despre starea de spirit a intelectualităţii ruseşti, despre deschiderea lor spre noutate etc. (desigur, în măsura în care lucrul acesta este cu putinţă prin corespondenţă).

Dacă nu v-a părăsit cu totul entuziasmul pentru un „dialog critic“ – eu sînt oricînd dispus să vă fiu partener, indiferent ce temă veţi alege (deşi, cum spuneam, Tribuna devine din zi în zi mai ridicolă). Dacă nu veţi avea însă chef în clipa de faţă de „dialoguri“, foarte bine, vom găsi altă dată un prilej.

AŞTEPT cu nerăbdare să îmi confirmaţi faptul că nu sînteţi supărat pe mine pentru lunga tăcere pe care am păstrat-o.

Cu prietenie şi stimă,

Liviu Petrescu

 

1. Liviu Petrescu, Dostoievski, Editura Dacia, 1971. (N. red.)
2. Alexandru Ivasiuc, Păsările, Cartea Românească, 1970. (N. red.)

 

 

[XII]

 

[1970]

Dragă domnule Manolescu,

După cum v-am promis, în afara recenziei de faţă, voi mai încerca să birui încă una; după care îmi voi lua îngăduinţa unui ritm ceva mai îndurător, reîntorcîndu-mă totodată la o formă de critică a cărei nostalgie o încerc tot mai stăruitor: eseul. Rămîne de văzut în ce măsură asemenea încercări îşi vor putea găsi loc în România literară.

În privinţa recenziei următoare, o să ne înţelegem la telefon.

Al dumneavoastră, cu prietenie,

Liviu Petrescu

 

 

[XIII]

 

[1971]

Dragă domnule Manolescu,

Vă trimit, iată, comunicarea pe care am promis-o (şi pe care, vă mărturisesc, am scris-o cu oarecare dificultate, pe de o parte pentru că întreprinderea în sine era teribil de delicată, iar pe de altă parte pentru că de foarte multă vreme îmi ieşisem din mînă, prin întreruperea oricărei activităti publicistice). Sînt aproape încîntat; este cel dintîi portret ce vi se face în critica românească. Apoi: nu cred să fie un portret prea „deformant“. În fine, semnalez cel dintîi o însuşire a talentului dumneavoastră, care a trecut pînă acum neobservată: spiritul disociativ, pe care îl demonstrez, cred, destul de convingător. Rămîne ca şi dumneavoastră să vă „recunoasteti“ cu aceste trăsături pe care vi le-am atribuit. În sfîrşit, un ultim motiv de satisfacţie: mica răutate de la urmă pentru Adrian Marino. În legătură tot cu el: cîtă vreme am scris eu la Tribuna, Marino a refuzat să colaboreze. I-a convins pe D.R. Popescu şi pe Vlad să-mi facă un fel de şicane; am renunţat să mai colaborez. De atunci – Marino publică săptămînă de săptămînă în Tribuna; de ce mă minunez este doar de D.R. Popescu. Nu îmi închipuiam că o să-i îngăduie să întreacă măsura şi să atace în gazetă oameni pe care el (Popescu, vreau să spun) îi stimează; lucrul s-a petrecut însă în ultimul număr (unde reia vechi atacuri împotriva dumneavoastră şi unde a strecurat, am impresia, şi o aluzie la mine). Mă întreb dacă va mai fi fiind totuşi cineva care să sesizeze ridicolul situaţiei: Marino – mărturisind că nu a pierdut nici o clipă speranţa într-o „polemică de principii“!

Vedeţi, domnule Manolescu, cît de întemeiat ar fi proiectul să înfiinţaţi o revistă; poate că Al. Ivasiuc (în calitatea lui de „secretar“ al U.S.) ar putea să obţină ceva în direcţia asta, ceva ce pînă acum era cu neputinţă. (À-propos de Ivasiuc: mi-am amintit că dînsul a fost premiat în 1968, deci încă în limita celor trei ani. Aşa încît nu a fost victima nici unei nedreptăţi în anul acesta!).

V-aş ruga, domnule Manolescu, să aveţi amabilitatea să îmi daţi amănunte suplimentare în legătură cu „zilele Călinescu“; aş vrea să aflu data exactă la care trebuie să mă prezint la Oneşti, oficialităţile cu care ar trebui să iau legătura, odată ajuns în Oneşti, condiţiile găzduirii etc. Vă cer aceste amănunte tocmai pentru că sfîrşitul lunii mai nu va aduce pentru mine prea mare libertate de mişcare şi nu prea am capacitatea de a mă orienta pe loc şi la repezeală. M-aş bucura să aflu şi ceilalţi invitaţi ai dumneavoastră (nu mi-aţi spus decât de Al. Ivasiuc); deşi asta este o curiozitate numai pentru imaginaţie, deoarece – oricine ar fi – nu am de unde să-i cunosc personal.

Înainte de a încheia, o ultimă „bîrfă literară“: peste două săptămîni, Balotă vine la Cluj să-şi dea doctoratul (cu o lucrare de literatură comparată: Literatura absurdului¹) Lumea spune că va deveni urmaşul lui Liviu Rusu la catedră (Liviu Rusu se va pensiona în anul acesta), în ceea ce mă priveşte, eu o să salut cu căldură evenimentul (dacă nu ar veni Balotă, succesorul lui Liviu Rusu ar fi… conf. dr. Ştefan Bitan!). Adevărul însă este că cel mai bine m-aş simţi totuşi dacă aş fi rentier, printr-o absurdă întîmplare!

Aşteptînd un răspuns, rămîn al dumneavoastră,

devotat,

Liviu Petrescu

 

1. Teza de doctorat a lui Nicolae Balotă a apărut sub titlul Lupta cu absurdul, Editura Univers, 1971. (N. red.)

 

 

[XIV]

 

[1971]

Dragă domnule Manolescu,

Ultima scrisoare pe care mi-aţi trimis-o m-a întristat profund; oricîte eforturi faceţi de a brava răutatea, oricît de adevărat mai este umorul cu care încercaţi să primiţi loviturile atît de nedrepte şi de grosolane ce se abat asupra dumneavoastră, simt totuşi în cuvintele dumneavoastră un început de revoltă, de nesupunere faţă de legămîntul pe care l-aţi făcut faţă de dumneavoastră înşivă. Există totuşi o limită şi pentru răbdare; mă întreb însă dacă ar putea fi găsit vreodată un leac pentru toate lucrurile astea. Prostia, după cum prea bine v-aţi putut da seama, este absolut inepuizabilă şi – pe de-asupra – constituie şi o formă dintre cele mai comode de existenţă; proştii de la noi sînt dotaţi însă cu o însuşire mult mai rară prin alte părţi: ei izbutesc să pună oarecare geniu în prostia lor. Nici chiar înţelepţii printre înţelepţi nu ar şti să aducă o ştiinţă şi un rafinament atît de ridicat al intrigii şi al conspiraţiei, o artă atît de subtilă a acţiunii. Singurul mod prin care un prost ar putea fi constrîns să simtă şi el răul de a trăi ar fi, bănuiesc, acela de a-l pune într-o stare de desăvîrşită inacţiune. Şi cînd te gîndeşti că mai sînt atîtea alte specii de proşti, cu care ne-ar fi putut dărui bunul Dumnezeu, proştii melancolici, de pildă! Ce chilipir ar fi fost! Ce se poate face, domnule Manolescu, nu ne este îngăduit nici măcar să ne tînguim, pentru că ar fi nedemn şi înjositor; în asemenea împrejurări deprimante, eu procedez destul de rudimentar: mă „retrag din viaţa literară“, adică nu mai ies din casă cu săptămînile, ocolesc toţi cunoscuţii, refuz să mai ascult obişnuitele poveşti despre „ce pune la cale cutare“, despre „ce i se pregăteşte lui cutare“ etc. Dar poate că în privinţa premiilor nu merită să fiţi atît de sceptic; în nici unul din anii trecuţi diferenţa de valoare dintre cărţi nu a fost atît de evidentă ca anul acesta. Contradicţia lui Maiorescu nu are, practic, cu cine să concureze, oricît ar încerca Marino să insinueze că o astfel de carte nici măcar nu a apărut, că D. Sa are cunoştinţă doar de „scepticul mîntuit“¹. Orice observator imparţial ar spune la fel ca mine şi, vă rog să mă credeţi, nu sînt puţini asemenea „observatori imparţiali“.

Dar mai bine să trecem la altele; aflu că v-aţi angajat cu o monografie despre Sadoveanu şi că nu ar fi singura carte pe care o pregătiţi în anul acesta (nu am însă nici cea mai vagă idee despre această a doua carte, nici chiar dacă informaţia mea e bună). Înclin să cred că şi Sadoveanu vă atrage – întocmai ca şi Titu Maiorescu – printr-un fel de destin exemplar, de a cărui natură precisă încă nu îmi dau seama totuşi. Mă întreb însă de ce nu reflectaţi la o nouă ediţie a Literaturii române de azi, care – îmbogăţită, adusă la zi – ar putea deveni cartea capitală a acestui moment literar; ştiu, probabil că o colaborare cu D. Micu nu ar mai fi tot atît de armonioasă ca pe vremuri. Dar aţi putea să vă dispensaţi de dînsul, să luaţi totul asupra dumneavoastră. Sînteţi dator cu o astfel de carte; oricîtă iritare ar stîrni printre scriitori, nu trebuie să lăsaţi ca o astfel de carte să fie scrisă de alţii (de Piru, să zicem).

În ceea ce mă priveşte, meditez la un eseu asupra lui Proust; nu ştiu însă dacă îl voi publica sub forma unei lucrări independente, sau altminteri. Deocamdată, nici concepţia asupra lui Proust nu mi s-a precizat în toate detaliile. În privinţa lui Dostoievski – lucrurile merg destul de bine; în săptămîna asta (sau în cea viitoare) vă voi trimite probabil cel dintîi exemplar pe care îl voi primi. Cît despre difuzare – nu mă tem nicidecum că volumul ar putea fi eventual retras; nu are nicăieri pasaje atît de îndrăzneţe, încît să justifice o astfel de temere (cu o singură excepţie, poate). Mi-e teamă doar ca editura (din prea mare simpatie pentru mine) să nu facă uz de acea clauză a contractului care lasă editurii libertatea de a dispune, cu puteri depline, de textul lucrării, vreme de cinci ani. S-ar putea însă să fiu naiv, în această bănuială a mea. M-aş bucura dacă, citind cartea, aţi aprecia că – măcar pe cincizeci de pagini din cele 100 cît are eseul – am reuşit să compun un Dostoievski la fel de interesant pe cît era în realitate; sînt aceste 50 de pagini lucrurile cele mai bune, după părerea mea, pe care le-am scris pînă acum. Dumneavoastră sînteţi însă singurul căruia îi recunosc dreptul de a-mi confirma sau infirma această impresie.

Închei aici, cu speranţa că sumbrele dumneavoastră previziuni în legătură cu atribuirea premiilor nu se vor adeveri şi că bunul-simţ va ieşi pînă la urmă victorios.

Rămîn al dumneavoastră, cu aceeaşi prietenie şi preţuire,

Liviu Petrescu

 

P.S. V-am urmat sfatul; Uniunea Scriitorilor mi-a propus o călătorie la Kiev, în luna mai. Nu mă simt deloc atras de idee, dar – pentru că mi-aţi spus că sînt anumite lucruri pe care merită să le vedem cu propriii noştri ochi, iar nu să le cunoaştem doar din auzite – am acceptat invitaţia.

 

1. Aluzie la monografia lui Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Cartea Românească, 1971. (N. red.)

 

 

[XV]

 

[1971]

Stimate domnule Manolescu,

M-am bucurat foarte mult că v-aţi dat, în sfîrşit, acordul pentru un dialog asupra cărţii dumneavoastră; aştept cu nerăbdare să-mi trimiteţi semnalul, deîndată ce lucrul acesta va fi cu putinţă. Cît priveşte tehnica dialogului – aceea pe care mi-aţi propus-o mi se pare cea mai indicată. Astfel încît, după ce voi primi cartea, îmi voi lua un răgaz de aproximativ o săptămînă, necesar pentru lectură şi informaţie suplimentară, precum şi pentru meditaţie asupra aspectelor celor mai interesante. Nu ştiu cum v-aţi organizat volumul, aţi publicat pînă acum extrem de puţin din el; cu toate acestea, presupun (s-ar putea să mă înşel) că problemele cele mai pasionante vor fi în majoritatea cazurilor chestiuni de metodă. De altminteri, astfel de chestiuni mă preocupă şi pe mine în clipa de faţă, în modul cel mai acut, doar atît că, pentru mine ele rămîn dificultăţi de ordin mai mult teoretic, pe cînd, pentru dumneavoastră, ele au fost dificultăţi concrete, cu care a trebuit să luptaţi şi pe care a trebuit să le depăşiţi. Am impresia chiar că alegerea pe care aţi făcut-o (tocmai Titu Maiorescu, deci o personalitate prin excelenţă culturală) nu are cîtuşi de puţin un caracter întîmplător; v-aţi oprit probabil intenţionat asupra cazului cu cel mai ridicat grad de dificultate pentru convingerile şi principiile dumneavoastră critice, tocmai pentru a demonstra validitatea acestor principii. Nu vreau însă să anticipez, s-ar putea ca intenţiile pe care le-aţi urmărit în carte să fi fost de o cu totul altă natură; nu îmi voi da seama decît la lectură. După răgazul de o săptămînă pe care vi l-am cerut, o să formulez punctele mele de vedere, fie sub formă de întrebare, fie sub formă de comentariu, după care o să vă expediez plicul sau – în cazul cel mai fericit – o să vin să vă caut, la Bucureşti. Bineînţeles, în această din urmă eventualitate, o să vă anunţ din vreme; din păcate nu aveţi telefon (am aflat-o şi pe-asta!), dar – într-un fel sau într-altul – o să vă dau de ştire. (Pentru că a venit vorba de telefon: dacă aveţi cumva să îmi faceţi o comunicare foarte urgentă, mă puteţi găsi la numărul de telefon 7.39.63. Sînt acasă aproape în permanenţă.) Sper că discuţia noastră va ieşi deosebit de interesantă; în privinţa spaţiului, nu avem nici o restricţie (à-propos à-propos de spaţiu: în curînd, Tribuna îşi va modifica din nou formatul, va împrumuta formatul României literare, însă numai cu 16 pagini). Aştept un semn cît mai grabnic de la dumneavoastră.

Cu salutări cordiale,

Liviu Petrescu

 

 

[XVI]

 

[1972]

Dragă domnule Manolescu,

Vă trimit şi recenzia la Crohmălniceanu; din păcate vi-o trimit, ca şi pe prima, tot în ultimul moment. Sper însă ca, în săptămînile următoare, să ajung să intru într-un ritm convenabil. Să ştiţi că îmi place istoria în care m-aţi angajat! Nici vorbă, pentru moment cel puţin, de oboseală; şi dacă o să vă rog (aşa, cam peste o lună) să amintiţi d-lui Crohmălniceanu de promisiunea dînsului, o să fie numai pentru că sînt obligat, în paralel, să lucrez şi la teza de doctorat. Recenzia următoare va fi (dacă sînteţi de acord) la Dramaturgia lui Cehov¹, de Leonida Teodorescu.

Cu salutări cordiale,

Liviu Petrescu

 

1. Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, Editura Univers, 1972 (N. red.)

 

 

Prezentare, colaţionare şi revizie filologică: Oana Goia