Ştefan Bolea, Calea de mijloc

Calea diabolică e reprezentată de Iago, care se recomandă la începutul piesei Othello (1603): „Nu sunt ceea ce sunt“ (I am not what I am) (I, 1). Iago spune despre sine: Nefiinţă sunt. S-ar putea face o trecere la persoana a treia singular, cum se întâmplă în cazul celor care experimentează ambivalenţa schizofreniei. Iago îşi sintetizează statutul ontologic astfel: Masca este. Calea diabolică are şi alte devize. Una dintre ele se regăseşte în Paradise Lost (1667, 1674). „Oriunde zbor, găsesc Iad; eu însumi Iad“ (Which way I fly is Hell; myself am Hell) (Cartea IV, argumentul). Satan al lui Milton nu suferă din cauza co-prezenţei celuilalt în iad (faimoasa acuză a lui Sartre), ci este afectat de faptul că el singur îşi creează infernul, aidoma unei fiinţe care îşi proiectează un anti-ecosistem dolorist. De altfel, etimologic, diábolos provine de la diabállein, care înseamnă „a diviza, a sfâşia, a rupe în bucăţi“. „Rupt în bucăţi“ este şi L’Héautontimorouménos (1857), „călăul pentru sine însuşi“ al lui Baudelaire: „Sunt rana şi cuţitul crunt!/ Obraz şi palmă totodată!/ Sunt braţele, dar sunt şi roată,/ Victima şi călăul sunt!“ (tr. Şerban Bascovici). Disocierea diabolică este radiografiată de Cioran în cartea sa de debut, Pe culmile disperării (1934): „Suferinţa este o cale de separare, de disociere […]. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o imanenţă organică şi esenţială întreg sâmburele durerii“. Funcţia diábolos te face să trăieşti în disjuncţie cu tine însuţi. Prin demonism, experimentăm falsitatea logică a principiului non-contradicţiei, pentru că ne întâlnim cu anti-eul, iar această coliziune lasă urme – poate cicatrici, asta în eventualitatea că supravieţuim. Iadul nu suscită interes doar teologic, ci şi psihologic, fiind o chestiune de identitate, mai mult, una perspectivală: Cum te vezi? Te vezi? Cine…? (Călătorul şi umbra sa, 1880, co-fondează umbra jungiană.)

Calea divină e revelată în Exodul (3:14): „Eu sunt cel ce sunt“ / אֶהְיֶה אֲשֶׁר אֶהְיֶה. Fiinţa lui Dumnezeu este sincronă identităţii sale (A=A). Dacă principiul fundamental al existentului în viziunea lui Nietzsche este Sein = Werden (fiinţa e inteligibilă doar ca propria sa transformare), principiul divin trimite la nihilismul apofatic. „Dumnezeu este, chiar dacă nu este“, remarca Cioran. Am putea rezuma în maniera lui Meister Eckhart: Sein = sein (fiinţa coincide cu faptul de a fi, depăşindu-l). Cum am putea imita însă autoechivalarea divină? Nu suntem noi suntem fiinţe pentru care autocontradicţia este o gură de apă vie? Actori? Personaje? Măşti? Adevărul permanent atârnă ca sabia lui Damocles. Calea divină nevrozează, iar calea diabolică duce de-a dreptul la sciziunea sado-masochismului. Ambele potenţează subiectul – ambele conduc la inflaţie.

Dacă prima e calea operativă a demonului, a doua cea a zeului, există un drumeag şi pentru noi? Calea rezervată existenţilor poate fi cea a Sfântului Petru, care se leapădă de fiinţă, identitate, divinitate, alegând conştient negaţia pentru a supravieţui. „«Nu cumva şi tu eşti dintre ucenicii omului acestuia?“». El a zis: «Nu sunt» (Non sum [latină] / ouk eimí [greacă]).“ (Ioan 18:17). Calea lui Petru este biofilă, pe când calea hristică, autoidentificându-se cu divinitatea, nu este străină de afirmarea instinctului morţii. Când soldaţii care vor să-l prindă îi spun că îl caută pe Isus Nazarineanul, acesta răspunde: „Eu sunt“ (ego sum [latină]/ egó eimi [greacă]) (Ioan 18:5), trimiţând direct la acel ego sum qui sum din Exod. Sacrificiu sau sinucidere? Sunt atât de diferite? Este oare coerent faptul că Isus îşi asumă identitatea divină? Cele 7 declaraţii metaforice de factură egó eimi din Ioan („pâinea vieţii“, „lumina lumii“, „calea, adevărul şi viaţa“ etc.) nu sunt húbris?

De ce suntem forţaţi să deviem ca Petru, refuzând să ne „sculptăm“ plotiniana statuie ca Isus? Pentru că trăim în lume. Iar aceasta este simultan închisoare ontologică şi paradis al simţurilor: „Mintea este un univers în sine“ (The mind is its own place), afirma Milton (Paradise Lost, Cartea I). Iar diferenţa (chiar discrepanţa!) dintre om şi zeitate apare inclusiv în modul în care ne slujim de limbaj. „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubeşti [amas me] tu mai mult decât aceştia?“ [decât ceilalţi ucenici], îl întreabă Isus pe Petru, folosindu-i numele lumesc. „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc [amo te]“ (Ioan 21:15). Isus întreabă mai precis (în greacă) agapâs me, iar Petru răspunde philô se, iar această răstălmăcire se întâmplă ritualic de trei ori. Iubirea unui om e diferită de cea a unui om-Dumnezeu. „Te iubesc în modul în care Te pot iubi, nu în cel pe care Îl meriţi… Te iubesc, dar nu sunt; aleg să nu fiu, la fel cum aleg să-ţi răspund la iubire prin lepădare. Viaţa e mai scumpă decât cuvântul, mai valoroasă decât cartea (vieţii).“