Mircea Moţ, Despre un individ „nevricos“

Nimic nu ne face să credem că personajul din cunoscuta naraţiune Bubico ar fi un modest funcţionar, piesă într-un mecanism care, funcţionând ireproşabil, îi garantează acestuia certitudinea propriei existenţe (să ne amintim cum reacţionează omul caragialian în „repausul dominical“, atunci când menţionatul mecanism nu mai funcţionează). Cu atât mai puţin poate fi acceptat personajul ca fiind călătorul care se abandonează unei experienţe prin care să-şi poată depăşi condiţia, întorcând-se acasă biruitor asupra lui însuşi în primul rând.

Dacă despre stăpâna lui Bubico cititorul mai află câte ceva, nu prea multe totuşi (locuieşte aproape de familia Papadopolinei, care îl are pe fiorosul dulău Bismarck), despre personaj se ştie doar că îi place să fumeze (uitându-şi chibriturile, ceea ce nu pare totuşi lipsit de semnificaţie), dar mai ales că este „irascibil“, „iritabil“, „nervos“, „supărăcios“, cu alte cuvinte un individ „nevricos“, după propria-i mărturisire, ceea ce presupune o discutabilă adaptare la armonia şi ritmul realităţii. Probabil tocmai de aceea el se află nu întâmplător într-o semnificativă grabă, dorind să se pună de acord cu mişcarea realităţii imediate, înregistrată de ceasornic şi, nu în ultimul rând, de inexorabilul mers al trenurilor: „Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon…“ (s.n.).

Caragiale nu menţionează întâmplător câteva numere, cititorul fiind invitat să se lase în voia unui seducător joc al interpretării şi să acorde atenţia cuvenită numerelor de la începutul schiţei caragialiene. Personajul ajunge aşadar în gară la „nouă şi nouă minute“ iar trenul pleacă peste exact „şase minute“. De ce ar fi menţionat autorul aceste cifre? Nouă, nouă şi şase! Este vizibil faptul că numerele nouă şi şase sunt asemănătoare din punct de vedere grafic, „şase are forma secerii lunare descrescătoare (…), iar nouă forma unei seceri lunare crescătoare, luna nouă“ (Solas Boncompagni).

Relaţia dintre şase şi nouă este prezentă şi în alte scrieri caragialiene. În scena IX a celui de-al doilea act al piesei O noapte furtunoasă, jupân Dumitrache, „căpitanul de gardă“, pune toate încurcăturile, aşadar şi noaptea lipsită de armonie, „furtunoasă“, pe seama meşterului Dincă binagiul: „Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict“. Aşadar, fără bagheta magică, meşterul Dincă declanşează o furtună ce tulbură noaptea mic-burgheză, prin simpla inversare a numărului bătut la poartă: în loc de 6 el bate 9! Pentru Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, în cunoscutul lor dicţionar de simboluri, „şesarul ar marca în primul rând opoziţia dintre natură şi Creator, într-un echilibru diferit“

Inversate, cele două numere devin şase, rezultând, adăugate ultimului, cifra 666! Să nu uităm însă că nivelul amăgitor realist al schiţelor caragialiene este dublat de semnificaţii de profunzime (a se vedea lectura exemplară a lui Ion Vartic din volumul Caragiale. Temă şi variaţiuni, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Editura Dacia, 1988).

Cifrele întoarse oferă o posibilă cheie de lectură a textului caragialian, amintind cunoscutul „viceversa“, aici cu sensul întoarcerii spre alt nivel al naraţiunii. Numărul este menţionat în textul biblic, mai exact în Apocalipsă, capitolul 13, versetele 15-18: „15. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei.16 Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.17. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.18. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase“.

De aici plecând, personajul lui Caragiale pare să-şi dezvăluie identitatea ca un călător în trenul de noapte, rămânând în mod sugestiv un om al întunericului şi al nopţii.

Profilul personajului se dezvăluie treptat în compartimentul trenului, el contând si aici ca un om al nopţii, mai mult ca un „făcător de rele“: „Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoana capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si“. (s.n.).

Refuzând dialogul şi comunicarea cu celălalt, individul nevricos din trenul de noapte se izolează în noaptea din propriul interior, printr-un monolog interior rezervat în primul rând imprecaţiilor. În felul acesta el trădează dorinţa de a desface ceea ce este creat. În fond, blestemul „e un act de magie verbală, bazat pe credinţa in puterea cuvântului de a modifica o stare existentă“ (Ivan Evseev). Cuvântul personajului nu mai este unul creator, cu atât mai mult cu cât prin el este invocat diavolul: „Lua-te-ar dracul de javră!“. Creatul este fixat într-o zonă inferioară, a „jigodiei“ ori a „javrei“, dorinţa mărturisită fiind de a-i rupe lui Bubico gâtul, pentru ca despărţindu-l de cap, căţelul să devină o materie inertă: „«Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!», zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă… Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul“. Hingherul nu este ocolit, ca prezenţă în seria ucigaşului consacrat: „Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!“. „Ideile“ acestui personaj sunt semnificative pentru condiţia lui: „«Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!» gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă“ (s.n.). Oricum, animalul trebuie metamorfozat şi transformat într-un obiect util: „Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş mănuşi“.

Fiindcă nu mi se pare lipsit de semnificaţie faptul că personajul îl invocă tocmai pe Pluton, apelez la acelaşi dicţionar de simboluri, reţinând că pentru astrologia analitică Pluton este „prinţul întunericului“ şi „simbolul întunecimilor noastre lăuntrice, din noaptea originară a sufletului, adică din straturile cele mai arhaice ale psyché-ului“. Mai mult, „Pluton este claviatura tendinţelor afective ale stadiului sado-anal cu forţele răului: negrul, urâtul, murdăria, răul, revolta, sadismul, angoasa, absurdul, moartea“. În sfârşit, „Pluton deschide prăpastia ce stă să ne înghită şi atunci începe acel anotimp în infern“. În dicţionarul său de mituri, Nadia Julien aminteşte că Pluton a fost identificat cu Hades, stăpânul infernului“. Autoarea menţionează că acestui zeu i se sacrificau animale, în special cele cu blana neagră, ce corespund locurilor întunecate ale zeului. Asocierea lui Pluton cu Cerber nu mai are nevoie de explicaţie: „Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând“.

În planul semnificaţiilor simbolice ale textului maleficul personaj sacrifică animalul, trimiţându-l în acea noapte căruia el însuşi îi este credincios. Dumnezeu nu poate interveni, fiindcă numele său este rostit doar pe jumătate: „-Să nu-l scapi pe fereastră! …pentru Dumn…“. În limbajul specific caragialian adresat doamnei descoperim aceeaşi idee de anulare/devorare a lui Bubico: „– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada“! Personajul triumfă cu adevărat atunci când cea numită „ea leşină“, o ipostază a morţii în ultimă instanţă.

Dacă Goe se pierde în bulevardul ce anulează individualitatea individului, personajul din Bubico îşi asumă condiţia demonică dispărând în noaptea ce-l defineşte: „Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră…“.