Ion Pop, Ferestre întredeschise (VII)

• Alături de un coleg de clasă, Modest Horodnic, Mireş, 1959.

Momente sărbătoreşti erau şi nunţile, la care luam parte destul de des, fiindcă bunicii şi părinţii mei erau invitaţi ca naşi – cred că zeci de perechi de tineri au fost năşite de-a lungul anilor, satul nostru era plin de fini, iar când am mai crescut şi eu, destui mi se adresau şi mie cu „nănaşule“. Naş cu adevărat n-am fost, de fapt decât de vreo două ori, când, încă elev în primul an de liceu, a trebuit să stau lângă miri alături de bunica, înlocuindu-l pe „chiaburul“ periculos încuiat după gratii la Oradea sau Gherla. Aceşti fini, ai căror părinţi fuseseră la timpul lor asistaţi de bunicii mei, lărgeau într-un fel familia, asigurând de cele mai multe ori frumoase şi durabile relaţii de comunicare – săreau mereu în ajutor când era nevoie, veneau bucuroşi „în clacă“, erau îndrumaţi şi ajutaţi generos, la rândul lor, de ai mei ori de câte ori aveau nevoie. Chiar mai târziu, după ce îmi încheiasem studiile universitare, câţiva dintre aceşti fini, alături de doi-trei vecini de la Mireş, au venit la Cluj să ajute la supraetajarea micii noastre case cumpărate de părinţi în anul 1966 pe strada Rakoczi 98, redevenită Eremia Grigorescu, cum fusese între cele două războaie.

La Mireş, se făceau de obicei nunţi mari, cu zeci, apoi chiar peste o sută de invitaţi. Se ştia din vreme că cutare pretendent s-a dus „pe vedere“ sau „în peţit“, în sat sau prin vecinătăţi, la fata sau flăcăul cu pricina. Se afla, din „gura satului“, dacă părinţii au făcut sau nu „târgul“, adică dacă au căzut la învoială mai ales în privinţa averii, desigur. Cât îi dai, cât îi dau ca să i-o dai… De vreo două ori, pe când eram încă elev la „elementară“, am aflat că, dacă o asemenea înţelegere nu se putea face între părinţi, se spunea că „au stricat târgul“; tinerii îşi făceau uneori şi singuri dreptate, „furând“ fata şi fugind cu ea în sat ca să petreacă noaptea împreună, punând astfel lumea în faţa faptului împlinit… O pereche ca aceasta a fost găzduită chiar de bunicii mei, în „casa dinapoi“ – era vorba despre un tânăr din familia unor fini apropiaţi…

Cu câteva săptămâni înainte de ziua nunţii, despre tinerii hotărâţi să-şi întemeieze o familie se făcea „strigare“ de către preot, la sfârşitul liturghiei duminicale. Câţiva feciori apropiaţi de viitorii miri, rude sau prieteni, umblau prin sat în chip de „chemători“, să invite lumea la nuntă. Aveau cu ei un băţ împodobit cu „struţ“ de panglici ori hârtie creponată de mai multe culori, şi un ştergar frumos brodat, legat în locul măciuliei, şi nu lipsea nici un mic buchet de busuioc. De „chemători“ era însoţit şi carul cu care se transporta, cât mai la vedere pe drum, o parte din zestrea miresei – piese de mobilier, perne, ţesături… Iar „după mireasă“ se mergea tot cu căruţa, cu cetărâşii obligatorii, trasă de cai împodobiţi cu ciucălaie roşii şi cu cozile împletite meşteşugit. La cele două case, un staroste („taroste“, i se zicea pe la noi), condus, cu chemătorii, tot într-un car cu cai, zurgălăi, cântece de nuntă, chiuituri, deschidea ceremonia. Erau „ceruţi“ pe rând, de la părinţi, mirele, apoi mireasa, cu versuri transmise şi ele de tradiţie şi cu adaos de improvizaţii, în care un tânăr vânător porneşte în căutarea căprioarei… Se lua, la sfârşit, cu belşug de lacrimi părinteşti şi ale rudelor, rămas-bun de la casa natală… În cea a miresei, patosul era şi mai intens, lacrimile mai multe, iar nuntaşii care duceau perechea spre cununie cântau negreşit cântecul ştiut dintotdeuna, „Ia-ţi mireasă ziua bună/ De la fete şi feciori/ De la grădina cu flori“ sau „Trandafir din colţul mesii/ Mândru plâng ochii miresii“… Taraful lăutarilor cânta de obicei melodia viitorului imn naţional, Deşteaptă-te, române… Nu-mi mai aduc bine aminte dacă la ieşirea din casă ori într-un alt moment al ceremoniei se arunca asupra mirilor cu boabe de grâu, încurajând simbolic „încolţirile“ viitoare, după care blidul golit era azvârlit peste casă…

La biserică, cununia se făcea la început cu doi naşi, apoi numărul lor a crescut la doi-trei, cu gândul, desigur, al sporirii darurilor, tot aşa cum s-au înmulţit şi nuntaşii… Simpatic era momentul când tinerii muşcau din bucata de pâine albă înmuiată în miere – mai târziu a fost înlocuită cu pişcoturi… Tot mai de mult, perechea era pusă să-şi jure fidelitate cu mâna pe Biblie, apoi acest legământ a cam dispărut, odată cu noii preoţi mai puţin stricţi în materie… La casa mirelui sau a miresei, masa de nuntă se întindea de obicei din şura mare cu – în capul mesei – mirii, naşii, starostele, părinţii, pe un fundal de covoare şi şterguri colorate… Un moment special era cel al prezentării darurilor, bani, ţesături, servicii de masă şi altele, prezentate pe un colac mare, împletit frumos, făcut în cuptorul din casă, şi cu mulţumirile împodobite verbal de staroste, încadrate de formule tradiţionale. La un moment dat se „fura“ mireasa, ca să poată fi recuperată… contra cost de naşul obligat la dărnicie…„Socăciţe“ foarte pricepute pregăteau de obicei supă de pasăre cu tăieţei de casă, fripturi de pui ori tocăniţă de viţel cu „cartofi frecaţi“, întotdeauna foarte gustoase. Prăjituri de casă, „horincă“, desigur, şi vin la discreţie… Petrecerea continua până în zori, – după miezul nopţii, cred că mireasa îşi părăsea voalul şi îl înlocuia cu o năframă… Se şi dansa mult pe vremea mea, doar cu muzica tarafului local sau cu cetărâşi invitaţi din alte sate. Eram încă departe de muzicile de cabaret moderne, de difuzoare, amplificatoare, instrumente electronice…

Se şi murea, ca pretutindeni, în Mireş. Am fost şi eu la câteva înmormântări, la vecini , rude şi prieteni ai familiei. Nu ştiu dacă pe la noi se făceau şi „priveghiuri“ ca prin alte locuri. Prohodul avea loc în curtea (sau şura) mortului, cu femeile casei bocind uneori în versuri patetice, dar nu erau niciodată angajate bocitoare, ca să zic aşa, de profesie. După care se pornea, cu prapurii împodobiţi cu şterguri brodate, spre cimitirul satului, spre Balta Nouă, la vreo cinci sute de metri de casa bunicilor. M-au impresionat puternic cu aceste ocazii opririle convoiului funerar la fiecare răscruce de uliţă, cu citire din Evanghelie şi rugăciuni. Bun-rămasul se adresa, aşa, şi drumurilor multe pe care va fi umblat o viaţă cel răposat şi care se încheiau acum ca adunate în ultima cale. La prohodul mai scurt de la groapă, se dăruiau colacii mari, trecuţi peste „copârşeu“, pentru rudele apropiate, iar la casa celui dus erau deja întinse mesele pentru „pomană“… În acest „temeteu“ i-am condus şi pe bunicii mei – în decembrie 1971 pe bunica, moartă în somn, după un accident cerebral, apoi, în aprilie 1982, pe bunicul, de data asta condus spre locul de veci nu de la casa noastră, care fusese vândută între timp, ci de la cea a unchiului Ion, dispărut şi el, la doar cincizeci şi cinci de ani, în 1975, pe când eram la Paris. Ultimii ani de viaţă bunicul şi-i petrecuse la noi la Cluj – i-a mai apucat şi pe copiii noştri, născuţi unul după altul, în 1978, 1979, 1980, şi era fericit când George, băieţelul mai mare, îl trăgea, distrându-se, de mustaţa albă… Ori de câte ori mă gândesc la el, trăiesc cu marea părere de rău că nu l-am întrebat niciodată despre anii petrecuţi în închisoare, tot aşa cum ştiu prea puţine lucruri din viaţa lui şi a părinţilor săi, despre lumea de odinioară a satului nostru. Un întreg univers ar fi putut fi reconstituit din amintirile lui… Aşa, doar arhivele Primăriei mai pot spune câte ceva, mai sec, strict documentar-birocratic. Crucile vechi de piatră din cimitir se scufundă şi ele în pământ, se fărâmiţează împreună cu literele ilizibile gravate cândva pe ele. O cifră singură am mai putut citi: 1923; au trecut de atunci, iată, mai bine de o sută de ani, iar altele mai vechi nu există…

Toate aceste momente sărbătoreşti le-am trăit în anii cei mai frumoşi ai copilăriei, înainte, desigur, de „dezrădăcinarea“ dramatică din toamna lui 1952, când am început alt ciclu, al vieţii de elev clujean. Cei patru ani precedenţi, de „şcoală elementară“, au trecut normal până în clasa a patra. Am învăţat să scriu folosind, ca toţi colegii din clasa întâi, „tăbliţele“ (de ardezie?). De culoare neagră liniate cu alb sau roşu, pe care formam literele cu un soi de creion special – „stilul“ – care lăsa pe dreptunghiul liniat urme albe, foarte uşor de şters, cum era şi scrisul cu creta de pe tablă. Aveam o învăţătoare frumoasă, subţirică, cu păr lung blond, ochi albaştri şi chip cu oval ca şi botticellian – domnişoara Victoriţa Dunca, fiinţă fragilă, aproape transparentă, de pe faţa căreia nu dispărea însă niciodată o umbră de melancolie: urma să aflu că îşi pierduse logodnicul, tânăr ofiţer, căzut pe un front al războiului abia încheiat, căruia se pare că îi jurase credinţă veşnică – şi nici nu s-a mai căsătorit vreodată. Ca şi pe domnişoara Angela de la grădiniţă, am îndrăgit-o din primul moment, iar cei patru ani pe care i-am petrecut sub îndrumarea sa (dar uneori şi sub „liniarul“ cu care mai ardea câte-o palmă de elev leneş) nu mi-au lăsat decât amintiri, sau mai degrabă nişte sentimente, plăcute, din care accentul empatic-elegiac n-a lipsit, căci expresia melancolică a figurii Domnişoarei noastre a rămas neschimbată.

Cred că am fost un elev sârguincios, cu note tot timpul mari, cu un singur concurent mai redutabil, un alt Pop Ioan, „al lui Grigorie a’ Americanului“ (se pare că un bunic al lui fusese plecat să facă bani peste Ocean, ca atâţia alţi ardeleni din anii de după primul război). Se credea că am talent şi la desen, am făcut o dată, ca temă, un apreciat portret al lui Marx, după o fotografie de manual… Mai şi recitam poezii programate la serbările şcolare…Câteva nume de colegi mi-au rămas în memorie – dintre băieţi, un Năprădean Ionel, altul Veber Vasile, apoi Boloş Viorel, Ulman Emil, Pop Liviu (din casa imediat vecină cu a noastră), Sălsigan Ioan, Topan Ioan, iar dintre fete verişoara mea Aniţa Teudean, fiica unchiului Grigoraş, Nelica, pe nume de catalog Pop Cornelia, nepoata moaşei Luşca; Cupşa Rodica, fiica unui pădurar, Pop Rozalia, Pop Elisabeta, Simion Elisabeta, foarte agera la minte Leş Măriuca „a’ Grighii“, măcelarul… – morţi cei mai mulţi, de ani buni. Clasa noastră învăţa în clădirea mai veche, existentă şi acum, din dreapta şcolii mai noi, etajată şi renovată în ultimii ani, avea băncile pline de inscripţii cu cerneală, cu creion chimic, cu crestături înmulţite de cei de dinaintea noastră.

Dragostea de carte mi-a fost transmisă mai ales de mama, care-mi vorbise cu mare respect de învăţătorul ei de pe vremuri, un domn Teianu, evocat adesea în casa noastră şi dat mereu drept exemplu de dascăl foarte apropiat de învăţăcei. Mama, ca şi tata, făcuseră doar şapte clase primare, însă puteam deduce că, în condiţii mai prielnice, mama ar fi putut să fie „dată mai departe“. Au rămas cu gândul ambiţios ca măcar fiul lor să ajungă la şcolile cele mari, ideal al ţăranilor ardeleni lipsiţi prea multă vreme de posibilitatea de a se sălta din masa comună. Încurajată de bunele păreri despre elevul care eram, mama era gata să facă orice pentru a mă scoate mai la lumină. În casa părintească n-am prea găsit cărţi. Una singură, de fapt, în afară de Biblie şi nişte calendare în formă de carte, adică Isprăvile lui Păcală, povestită în versuri de Petre Dulfu, rudă, cum am spus, cu familia mamei. Prima cartea citită „din afară“ a fost un mic volum, intitulat Neghiniţă, de Cezar Petrescu – o povestire sentimentală foarte emoţionantă atunci. În primii ani de şcoală, mi-au trecut pe sub ochi şi Basmele românilor de Petre Ispirescu, amintirile şi poveştile lui Creangă… Marea bibliotecă pe care o am acum mi-am făcut-o singur de-a lungul vremii, cu bani smulşi la început din salariile foarte modeste ale părinţilor care găseau, însă, întotdeauna câţiva lei pentru mine şi cărţile mele.

Drumul spre şcoli mai înalte era să-mi fie, însă, barat cu brutalitate la sfârşitul ultimei clase primare: anul 1952 atinsese şi în satul nostru o culme a „ascuţirii luptei de clasă“, iar eu, ca nepot de „chiabur“, moştenitor automat al tarelor clasei exploatatoare, nu mai aveam, evident, ce căuta printre copiii îndreptăţiţi să înveţe. Stigmatul ruşinos fusese, cum am spus, afişat deja pe poarta casei noastre, iar al doilea, al „originii sociale nesănătoase“, urma să apese şi asupra viitorului meu. Ca urmare, într-o reuniune a clasei, condusă de tovarăşa Bârzoi, cred că basarabeancă de origine, care ne preda limba rusă, introdusă în program în clasa a IV-a, s-a hotârât, după „demascare“, să mi se ia cravata roşie de pionier acordată nu foarte de mult ca unui fruntaş la învăţătură. Ruşine şi umilinţă îndurate amar în faţa colegilor! Văd şi acum mutra încruntată a tovarăşei cu figură oacheşă şi părul sur şi creţ, cu buze groase deasupra cărora mijea un început de mustaţă, care semăna izbitor cu altă tovarăşă, atârnată pe un perete al clasei, marea şefă de partid Ana Pauker… Părinţii mei urmau să afle foarte curând că nu voi mai avea dreptul să-mi continuu studiile. Mama s-a dus atunci în audienţă la secretarul regional de partid, unul Pop Gheorghe, mi se pare, de loc din satul apropiat Mogoşeşti, care i-a spus limpede că interdicţia nu poate fi anulată. I–a sugerat, însă, binevoitor totuşi, ca singură soluţie, plecarea din sat şi schimbarea statutului social într-unul de muncitor. Ca să scape de sub eticheta de „chiabur“, părinţii mei încercaseră ceva mai devreme o altă cale – părăsiseră de vreo doi ani casa bunicului şi se mutaseră în alte două case din sat; mai întâi, în bucătăria de vară a unui fin, destul de strâmtă pentru patru persoane – tata, mama, eu şi sora mea Doina, care era foarte mică, se născuse în decembrie 1950. Cealaltă soră, Margareta, venită pe lume la un an după mine, în decembrie 1942, era deja la Cluj, la o şcoală ajutătoare: se născuse cu un handicap, avea văzul foarte slab şi mintea mai înceată – fusese un copil nedorit, de care mama încercase să scape provocându-şi, cu mijloace băbeşti, un avort nereuşit; a fost marcată toată viaţa apoi de acest păcat iniţial, resimţit ca o pedeapsă divină; peste câţiva ani era elevă la o şcoală profesională din Arad, unde învăţase să scrie în alfabetul Braille…).

S-au mutat, aşadar, mai întâi, cred că prin 1951, la finul Lică „a’ Bereznii“, om de treabă, foarte apropiat, care locuia în capătul terenului de fotbal improvizat, din spatele Căminului cultural, vecin cu familiile colegilor mei de clasă Năprădean şi Veber. În imediata apropiere era o mică pajişte, locul bisericii vechi a satului, a cărei amintire mai era marcată doar de o cruce de piatră, rămasă poate de pe-un mormânt din preajma lăcaşului. Am bătut adeseori mingea cu prietenii pe acest loc… Despre finul Lică, cununat de părinţii mei cu sora colegului şcolar Topan din „Balta Nouă“, am rămas şi cu altă amintire: am asistat în biserică la cununia lor, cu binecuvântarea preotului Câmpeanu, surprins de faptul că mireasa nu purta vălul tradiţional, ci o năframă albă de mătase, cusută pe margini cu un model de mână alb-liliachiu. Am aflat apoi şi motivul acestei excepţii: cei doi tineri „fugiseră“ de acasă, părinţii lor nefiind de acord cu această căsătorie – iar tinerii neascultători voiau să-i pună în faţa faptului împlinit… (Asta îmi aduce aminte şi de o altă întâmplare asemănătoare, despre care am amintit: tot un fin de-al bunicilor, s-a trezit cu feciorul fugit şi el cu fata iubită, „furată“: au fost găzduiţi în taină de ai mei, în „casa dinapoi“, pentru noaptea decisivă…). De la cununia acestor gazde noi îmi amintesc şi momentul jurământului cu mâna pe Biblie, ce promitea solemn că noua pereche nu se va despărţi până la moarte. Popa Câmpeanu respecta cu sfinţenie acest ritual, variantă cumva atenuată a interdicţiei catolice a divorţului. Dar de şederea în „căsuţa“ acestor fini e legată şi imaginea unei tufe de flori galbene din mica grădină din faţa casei: tufă de cartofi dulci, „americani“, o raritate în sat, gustaţi pentru prima oară de mine. Doar peste câteva zeci de ani urma să-i regăsesc în magazinele cu fructe de import, exotice… Tot de gust, dar fără mari reverberaţii proustiene, este legat părul încărcat de fructe aurii, foarte zemoase şi parfumate, din altă grădină, a casei din apropiere, în care am fost pentru puţină vreme găzduiţi mai apoi: o odaie destul de largă, dar cam neprimitoare, din casa „Glodănesei“, o „cumătră“ bătrână şi osoasă a bunicilor, rămasă singură.