1. Fiecare critic literar şi-ar lăsa amprenta asupra ierarhiei. Pentru a cerne onest şi viabil, ar trebui însă agreat un instrumentar comun. S-ar cuveni parcurs mai tot ce se publică la noi şi în celelalte spaţii locuite de români. În plus, cărţile trebuie să se aşeze cât de cât în timp: e răgazul necesar unei priviri superioare, detaşate de animaţia fabricată în preajma unor apariţii editoriale, cât şi de cuminţenia cu care ies în lume altele. Căci ierarhia nu înseamnă clasificare de sezon, iar apele de cerneală poartă cu ele şi aluviuni ce nu se lasă întotdeauna lesne decantate: pot arunca, în vârtejul lor, o carte pe raftul nepotrivit.
Criticul (cel avizat, menit a susţine cultura autentică) clădeşte arhipelaguri hermeneutice, aşezând pe unele insule – în bătaia soarelui, în calea furtunilor – câteva cărţi care să atragă privirile, de admiraţie ori de invidie („Nu poţi afirma/ Că toţi cei ce văd marea vor deveni marinari“ – Slavco Almăjan), ale publicului. Provocându-i pe ceilalţi (implicit instituţii, organizaţii), dezleagă procesul fără de capăt al delimitărilor/al plivirii, flexibilizează raporturile centru/margine, valoare/nonvaloare, estetic/extraestetic.
Rezistă cărţile care trec (aproape) nevătămate când sunt, precum spuneau vechii greci despre statui, azvârlite de pe stâncă. Ele au distincţie spirituală, energie lingvistică şi imaginativă, permit conexiuni inedite între domenii, îşi sporesc valoarea la relectură.
Cărţile bune te împing dincolo de marginile gândirii şi ale simţirii. Te nasc încă o dată. Îmbie la schimb reciproc de substanţă, aşază în primejdie şi cuceresc, îndeamnă la discurs interior. Nu le poţi citi pe diagonală, de teamă să nu le iroseşti adevărul.
Acestea ar fi, după mine, criteriile unei ierarhii.
2. Câtă vreme ştiu ce aştept de la un autor, nu e musai să fie „cel mai…“. Nu agreez atari clasamente în literatură. Cu toată îndârjirea lumii actuale de a-i converti produsul în marfă, de a-l măsura ştiinţific ori prin supunere la vot, scriitorul nu este (doar) valoarea lui de piaţă. Şi nici nu evoluează neapărat spre genialitate. Traseul cunoaşte fluxuri şi refluxuri, ascensiuni blând-violente şi coborâri miezoase, de învăţătură. Urmăreşte singularitatea, autonomia. Pretinde criterii anume de aşezare în spaţiu-timp. Oricâte categorii de reunire/distribuire/drămuire am inventa, conform căror repere am putea zice răspicat, dar şi cu mâna pe inimă că mărul e „cel mai…“ fruct? Ori ghinda? Şi cum să spunem despre un contemporan, tocmai când scrie şi respiră, că e „cel mai…“ fără necesarul spaţiu cu memorie în preajma lui? Cât despre postumitate, ştim care îi vor fi expectanţele? Va fi ea vrednică să judece?
3. Socotit, de unii – chiar din breaslă – un fel de scriitor de mâna a doua, poate nici scriitor, criticul nu doar însoţeşte şi evaluează producţia literară a confratelui. Cum gestul creator şi cel analitic „înfruntă riscurile operei“ (Jean Starobinski), chiar dacă nu exegetului îi este rezervat prim-planul scenei. Dar îi place să fie întâiul care adulmecă o vocaţie aparte, îi pică bine să o descânte, să-i extindă vizibilitatea cu puterile lui. Sau, dimpotrivă, să tempereze elanul şi vanitatea acolo unde textul-suport nu are mai nimic de spus ori e vinovat de ceea ce s-a scris deja.
Pentru mine, escapada în afunzimile operei înseamnă nu doar exploatarea unui eşafodaj teoretic mereu primenit, ci şi privire subiectivă, răsfrângere în celălalt. Reciprocă atotcuprindere. Presupune, de ambele părţi, încercarea puterilor, pândă, scormonire onestă (dureroasă, uneori) a ascunzişurilor. Degust artisticul fără a văduvi ontologicul. Mă slujesc de analiza critică pentru a preveni convertirea literaturii într-o vălmăşeală imens-inutilă de texte. În acelaşi timp, aşa cum o carte bună mă transformă şi îmi aţâţă dialogul lăuntric, doresc, făptură orgolioasă fiindcă vremelnică, să las ceva şi din mine. Să momesc alte minţi cu exerciţii de gând.