ŞTEFAN BOLEA, UITAREA

Antologia lui Moshe B. Itzhaki (Pe malurile râului Uitării. Poezii 1993-2021, traducere de Paul Farkaş, cuvânt înainte de Al. Cistelecan, postfaţă de Radu Ţuculescu, Şcoala Ardeleană, 2022) surprinde conflictul dintre forţele vieţii şi cele ale morţii (altfel spus, între libido şi mortido). Dorul de nefiinţă este sublimat prin sărbătorirea melancolică şi nostalgică a vieţii. Deseori, speranţa e „muiată“ în melancolie, ca în Încă n-a căzut ultima ploaie: „Acum, când degetul îmi atinge un alt deget,/ ca în Geneză, ca-n fresca lui Michelangelo,/ seminţele luminii răsar/ în spaţiul cel rece/ şi o mână invizibilă/ se conturează de la sine,/ şi vine ploaia/ să fertilizeze pustiul/ şi foile din carte/ şi sunetul pământului/ se reîntorc din neant:/ încă n-a căzut ploaia cea din urmă!“ Creaţia, cu mâna ei nevăzută, pare a constitui vocaţia poetului. Deseori, apetitul creaţionist, e autosubminat de percepţia corectă a realităţii, care aduce cu sine, însă, recăderea într-un fond melancolic. Deseori în acest volum, Itzhaki dialoghează cu morţii săi, atenţionând că „viaţa“ şi„moartea“ nu sunt entităţi separate, acţionând împreună într-un continuum în care poemul („chiar şi poemul are nevoie de un om/ drept ecou./ Că doar morţii nu mai cântă/ şi nu mai fac ecou…“ – Ecoul) constituie par excellence vehiculul noetic care ne ajută să traversăm vămile dintre lumi. „Morţii se trezesc în noi/ să scoată mierea uitată,/ să-nflorească în bezna văzută,/ petale albe ating petale albe/ iar polenul galben fertilizează/ şi răneşte/ giulgiu din giulgiu se-nalţă/ iar lumânarea nopţii se stinge pe nisipuri/ pentru a lumina în noi/ zilele unei vieţi integre/ şi zilele abisului./ Să lumineze în noi/ tot ce s-a îngropat,/ tot ce s-a uitat“ (Trupul nopţii)

Uneori, anvergura poetului este de-a dreptul esoterică, cu toate că revine obsesiv la tema principală. Libido vs. mortido: trebuie să ne agăţăm de viaţă pentru a fisura aparenta omnipotenţă a morţii. Mai mult decât libido (desexualizat), resurrectio îşi face simţită prezenţa în Corona mon amour: „Cineva m-a întrebat/ dacă am scris vreo poezie unei iubite/ şi dacă am încifrat-o cu numele Coronei/ iar dacă iubirea e de fapt moartă/ i-am răspuns «aşa e»/ iar sufletul meu acum e-nvăluit de exitus/ şi de viaţă şi când îi scriu «vino, suflare»/ de fapt o invit să se cufunde-n cernelile mele/ ascunse în literele cuvântului/ A D E V Ă R/ […] chiar şi moartea se prăbuşeşte câteodată/ în faţa unei poezii de dragoste…“ Deşi veritas („adevăr“) are o ilustră tradiţie filosofică (să ne amintim doar de Augustin: In interiore homine habitat veritas – „În omul interior sălăşluieşte adevărul“), poemul se pretează la o lectură alchimică, în care libido se dezvăluie în esenţa sa intimă drept resurrectio. Itzhaki merge pe urmele lui Christian Rosenkreutz, figură importantă în tradiţia Golden Dawn. Grafia A D E V Ă R aminteşte de enigmaticul VITRIOL: Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem. („vizitează interiorul Pământului – prin «rectificare» vei găsi piatra ascunsă“). O vizită în „interiorul pământului“ este întreaga carte, mai ales Rugăciunea de încheiere: „Măcar o dată înainte de a muri/ să fiu humă. Să se strecoare-n mine ploaia/ ca în pământ. Doar o singură dată să fiu plin/ precum uterul pământului/ inundat de nenumărate seminţe încolţite/ aidoma nisipului pe malul mării“. Alteori, poetul evreu îşi întâlneşte Doppelgänger-ul, descoperind deopotrivă bătrâneţea ca moarte (ceea ce îi trezeşte sarcasmul) şi misterul transformării din individuum în dividuum, ori spargerea cifrei primordiale: „Stau în faţa oglinzii şi cineva/ mă priveşte mirat/ de cum arăt./ Te voi vedea într-un an, îi spun/ acestei făpturi fudule, acestui actor/ lăudăros care vorbeşte în numele meu/ […]/ Mai aşteaptă, aşteaptă/ îi spun, şi-i pregătesc o surpriză,/ când va reveni şi nu mă va vedea deloc,/ voi ieşi să-l întâmpin, din oglindă“ (Sosia).

În Realitatea imaginată, Itzhaki dialoghează cu fraţii Wachowski, Jean Baudrillard şi Hans Jonas. „Imaginează-ţi că eşti Neo din Matrix/ un supererou în mijlocul unui labirint/ încropit din litere şi cifre/ de un programator necunoscut,/ transformându-te într-o entitate virtuală,/ un luptător şi un iubitor neînfricat/ ce salvează lumea/ după ce a părăsit-o,/ spunând că salvarea nu se găseşte în Cer.“ Să menţionăm în treacăt că programatorul Matrix-ului nu este „necunoscut“, personajul numindu-se simbolic Arhitectul (Neo se confruntă cu el în Matrix Reloaded). Pe malurile râului Uitării este un volum reuşit, din care lipsesc, totuşi, surpriza şi un oarecare dinamism. Titlul este, iarăşi, puţin stângace: nu era mai potrivit Pe malurile Uitării?