ALICE VALERIA MICU, CINEMATOGRAF ÎN AER LIBER

Să ştii că nu mă tem de tine, moarte,

căci te-am trăit în fiecare zi,

cam optsprezece ore, cinci minute,

şapte secunde pline, aurii

am fost mai vie decât zeii înşişi,

căci nemurirea nu le prea prieşte.

De nu ştii gustul morţii, nu vei şti

în cinci minute, glonţ, cum se iubeşte.

Eu mi-am trăit din timpul vieţii moartea,

am coborât ceţoasele câmpii.

Din rodul lor mi-am făurit eu cartea,

din morţii dragi ce-acolo sunt tot vii.

Îi văd ca-n filme, filmul vieţii, mit.

E-un cinematograf în aer liber,

un multiplex pe câmpul istovit,

cu ceţuri vii şi flori lila, de ger.

Sălbatici cai aleargă fără stare,

copitele pulsează în sistole

şi diastole strict elementare

pentru galopul fără de busole

pe-nstrăinatul câmp, prunci şi bunici.

Un sfert din viaţă am trăit-o doar,

iubiri oprite şi dureri şi frici,

viaţă şi moarte împletite-n chiar

secunda vie când am scris şi-am plâns.

Vreo doisprezece ani trăiţi precar,

cam asta mi-a fost calea şi am strâns

dorinţe mici pierdute-n calendar.

Când nu trăiesc, mă plimb pe alt tărâm.

Pribeagul câmp cu ceţuri plutitoare

nu-i cimitirul unde-i zăvorâm

pe adormiţi atunci când nu-i mai doare.

Acolo-s ei: Valer, Emil şi Cosma,

Este şi Toma, lângă el, Vasile,

în fiecare ceas ei beau aghiasma

trăind prin moartea fiecărei zile.

Valer, bunicul, numără, adună.

În contabilitatea lui şi-a morţii,

balanţa lui perfectă vrea să spună

că nu-i nebun acela care-n porţii

minuscule îşi gustă fericirea.

Bunicul Emil pipăie ciocanul,

acoperind un cap de cui. Privirea

şi-o plimbă roată, larg, el, suveranul

cu ceaţă-n ochi, umbrit de cataractă

cântă priceasna despre câtă jale

o are sufletul când se contractă,

pornind pe-nstrăinatul câmp, agale.

Învăţător, vorbeşte fără teamă

cu harta României Mari pe masă.

Îl văd acolo într-o cineramă,

cum în grădina cea de lângă casă

planteaz-un prun, o vie şi un măr

pentru nepoţi, şi-un cântec el ne face.

Îngân încet, sperând că-ntr-adevăr

vom fi-mpreună toţi pe cîmpul cel ce

timid, stingher, se face tot mai mare.

Ceţuri duioase, calde entropii

ne-adună împreună, sărbătoare,

bunici, părinţi, copii, cu toţii vii

trăind o netrăită bucurie.

Ei, vezi de ce eu nu mă tem de tine?

Tu, moarte, eşti doar o fiinţă vie,

ce tulbură şi-amestecă destine.