Despre lecţia lui Jean

De literatură ne putem apropia în moduri deosebite. În funcţie de ochi, de grila lecturii, un text ni se înfăţişează. Deleuze şi Guattari ne propun o astfel de percepţie asupra lui Kafka. Derrida ne aminteşte de poziţia reflexivă a lui Montaigne: „«E mai important să interpretăm interpretările decât să interpretăm lucrurile»“. Datorită lui Jauss, înţelegem că timpul prezent este un factor decisiv; cărţile apropriate şi experienţa timpului îl modelează pe cititor şi îl deschid ori îl închid în raport cu viitorul lecturii. Aceşti autori ale căror principii precedă anii ’90 par uitaţi. Cu toate că au exercitat o influenţă în studiile literare, credem că unele lecturi, în lipsa lor (sau a altora), suferă de apatie: perpetuează, nu riscă, nu avansează noi probleme. Fără o „aventură intelectuală“ proprie (Rancière) cum am putea continua istoria receptării oricărui text? Spre exemplu, nici Caragiale, nici Preda nu au încetat să fie relevanţi. Vederea, însă, ne poate fi obstrucţionată, astfel încât relaţiile să ajungă vătămate. Dacă ne-am restrânge la abordări canonice, i-am limita şi s-ar sustrage atenţiei. Într-o măsură, viaţa textuală depinde de prospeţimea atitudinii participative, interogative.

Literatura posedă procedee specifice care acţionează, mai curând, în surdină. Cititorul atent „intră la idee“ sau „îşi face idei“. Discursurile secundare, fie ele istorice, critice ori teoretice, pot deveni manifeste şi, paradoxal, să dobândească centralitate. De aceea, lor ar trebui să li se ridice următoarea provocare: îşi vor asuma de expus o serie de ipoteze, pornind de la trecut, sau vor alege să sintetizeze şi să extindă ceea ce se ştie? În cel de al doilea caz, am avea problema repetiţiei şi a osificării gândirii; în primul, avem schiţată exersarea unei gândiri. Ambele presupun cunoaştere de însuşit, însă nu fiecare reuşeşte să producă schimbări.

Devoalăm numele indicat cu iniţială: am pornit de la generozitatea scriiturii lui Ionescu/Ionesco. Ne atrag atenţia efectele lecturii: suntem incitaţi la parcurgerea profunzimilor. Jean, din Voyages chez les morts, ne încurajează în chip explicit: „Les questions ne sont donc pas mortes“. Este fragmentul de care în practică uităm. La fel şi despre frazele precedente: „Les mots disent des choses. Les choses disent-elles des mots?“. Autorul ne sugerează şi în ultima piesă de teatru un fundament al întregii opere. Însă, ca să încercăm să decelăm, ne invită la o suită de eforturi. Întrucât ne aflăm pe „drumul gândirii“, unele repere ni se fixează şi ni se modifică: pe măsură ce luăm la cunoştinţă de texte, ele încep să se desfăşoare semnificativ ca prezente. De pildă, Nu rămâne actual. Au existat şi vor continua, preluând sensul atribuit de Foucault, comentariile. Dar nu trebuie ignorat textul însuşi căruia tind să i se substituie insidios.

Tipul de comentariu-clişeu îl identificăm în sintagma „teatrul absurdului“. Nu suntem primii care enunţăm aspectul, însă avem impresia că ne înscriem în şirul celor puţini care îl contestă şi care îşi doresc reorientări.

În genere, comentatorii nu au interogat această premisă care are un punct de plecare şi o istorie: studiul lui M. Esslin din 1961; înaintea lui – receptorii anilor ’50. În consecinţă, orice tentativă comprehensivă, analitică şi interpretativă, care nu chestionează semnificaţiile formulei, o creditează implicit. Se vor raporta şi vor încerca, prin urmare, să atragă sensurile spre sfera noţiunii de absurd. Ipoteza de lucru depinde de perspectiva teoretică care determină demersurile şi, în definitiv, receptarea.

Din anii ’90, apoi între 2001-2003, pe urmă în 2009 şi, în sfârşit, între 2011-2012 au fost publicate exerciţii diferite de către: Simona Modreanu, Laura Pavel, Marta Petreu, Horea Poenar, Octavian Saiu şi Ion Vartic. În ceea ce priveşte viitorul, ne propunem, asemenea predecesorilor, să oferim o perspectivă care să extindă orizontul.