Alice Valeria Micu

Pseudofabulă sub mesteacăn

Fără niciun motiv azi m-a atins

părinteşte pe frunte o nemiloasă bucurie.

A venit ca o minge lovită cu forţă,

şi eu nu ştiu cum să ating sfera aceasta.

Am stat în rezervaţia fricii,

iar azi bucuria e o desăvârşită povară

a trupului acesta de care m-am săturat.

Parbrizele antiglonţ nu m-au putut apăra

în aventura de captivitate voluntară.

Acolo, în hipocamp am stat, în lobul frontal

al spaimei că nu-mi voi fi de ajuns.

Da, m-am săturat să răspund aşteptărilor

de blândeţe şi vulnerabilă tandreţe,

când eu mânuiesc deopotrivă

cuţitul şi piatra, otrava şi glonţul.

Îmblânzeşte-mă cu amorul, sunt gata

să mă predau, altfel nu am scăpare.

Trupul acesta mă oboseşte,

carnea mea de mult m-a trădat.

Detest magazinele de încălţăminte,

mirosul pantofilor de piele,

urcaţi pe obraznice tocuri

mă umple de scârbă.

Doamne fereşte să-mi zăresc conturul

în vitrina proaspăt spălată!

Ce să-mi spună acum glorioşii mei sâni,

coapsa rotundă, pasul şubred, şchiopătând uşor?

Răscumpăr clipa naşterii mele

ca pe o fotografie cu negativ cu tot.

Ofer la schimb trupul acesta de femeie

de care m-am săturat şi codul personal, absurd, numeric.

Cine o fi nebunul care crede

că tandra şi desăvârşita urgie a naşterii mele

poate fi prinsă într-un singur număr?

De ce mă umileşti cu şirul cifrelor,

când toată viaţa mea e teorema fără cusur

a singurătăţii?

Sar mai departe şotronul început în copilărie,

Dar nu ajung niciodată acasă.

Sperietoare de paie mă ţin în siajul spaimei

că n-am să scap de nemilosul trup.

M-am săturat de-atâtea dezastre,

lăsaţi-mi un trup de hârtie,

proces verbal de predare-primire,

scrisoare de dragoste pentru

un viitor mesteacăn.