Bogdan Suceavă

1. Am ţinut un jurnal în mai multe perioade. Primul dintre ele a fost în 1989, l-am ars pe 16 decembrie 1989, pentru că mă temeam de ceea ce consemnasem în acel caiet. Notasem acolo informaţii care ar fi putut fi considerate cu caracter secret în epocă (s-a întâmplat să aflu mai multe decât ar fi trebuit să audă cineva la 20 de ani) şi ascultam zilnic Europa liberă. Acum regret că l-am ars. Am ţinut jurnal în perioada anilor ’90 şi am păstrat disciplina de a-l menţine la zi în perioada cea mai intensă a şcolii doctorale americane. Atunci când am scris romanul Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi am folosit acel jurnal pentru a reconstitui cronologia unor evenimente. Ultima dată am ţinut jurnal în toamna lui 2014, până când am realizat că nu mai are nici un sens. Nu intenţionez să public aceste jurnale. şi atunci, de ce să investesc timp într-o asemenea activitate inutilă şi cronofagă, atunci când am atâtea alte lucruri de scris? Am realizat ceea ce-mi doream în cultura română atunci când a apărut romanul Avalon. Secretele emigranţilor fericiţi şi de acum înainte nu mă mai interesează vreo operaţiune complementară de cosmetizare. Atunci când am pregătit acest roman, am avut o discuţie cu Adrian Şerban, de la Polirom, şi ne-am gândit împreună ce unghi de abordare ar putea fi cel mai convingător: (1) un jurnal, sau (2) un roman autobiografic care să transpună experienţa exilului academic într-o formulă utilă celui care ar dori să ştie mai multe despre un asemenea drum. Am analizat împreună, comparând două pasaje de 30 de pagini fiecare, şi am convenit că un roman de inspiraţie autobiografică e mai persuasiv. Jurnalul nu convinge la fel de mult, iar în roman ai marea libertate de a ajusta timpul narativ în aşa fel încât să poţi direcţiona tensiunea
de-a lungul filonului de idei important. Am mai avut nevoie de alţi trei ani ca să termin cartea, dar acum sunt convins că a fost opţiunea cea mai bună. Aşadar, am scris un roman autobiografic pe baza unui jurnal, iar acel jurnal nu va fi publicat. Am postat fragmente fotografiate din jurnal pe facebook, şi cu asta pentru mine cazul e închis.

2. Orice text trebuie abordat printr-o prismă critică, indiferent cine l-a scris şi în ce context. Orice jurnal publicat include un efort de cosmetizare şi de aceea cred că o distantă rezervă trebuie păstrată mereu.

3. În vremurile noastre, când exhibarea a ajuns la un aşa de mare preţ, mulţi suferă de dureri închipuite şi dau psihozelor lăuntrice o haină ce tânjeşte a fi literară. Chestiunea ar fi demnă de interes pentru jurnalele de medicină şi m-ar interesa dacă în viitor medicii ar putea inventa o medicamentaţie care să soluţioneze aceste psihoze. Mi se pare o temă de roman sf cu potenţial bun. Adică, dacă cineva suferă de procese inconştiente cu manifestări literare excesive, să ia o pastilă, după care să redevină un membru util al societăţii, capabil să lucreze ceva practic şi folositor. E adevărat că producţia de texte inutile pe cap de locuitor a cunoscut o creştere asimptotică invers proporţională cu tirajele reale, şi oamenii se supără când aud asta, dar de ce trebuie să sufere regnul vegetal (copacii, hârtia) nevoile de autopsihoterapie ale unei specii din alt regn?

4. Am oarecare ezitări să-mi limitez răspunsurile doar la o singură literatură, pentru că citesc curent în patru limbi, urmăresc ce se întâmplă în mai multe culturi, şi cred că orice discuţie cantonată doar în contextul unei singure literaturi este inevitabil limitantă. Suntem cetăţeni ai unei lumi care şi-a pierdut vechile frontiere. Nu aparţinem unei singure culturi, aparţinem lumii. Sub această rezervă, cu drag răspund că jurnalul meu favorit din literatura română e cel al lui Pericle Martinescu, urmat îndeaproape de cel al Sandei Stolojan (cu o preferinţă faţă de primul volum). Foarte util pentru prozator e lectura atentă a jurnalului aşa-zis intim al lui Marin Preda. Esenţială pentru cultura română e lectura în paralel a jurnalelor lui Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, pentru a se vedea clar ce tensiuni şi tragedii poate ascunde sub aparenţe latente cultura noastră.