Gabriela Adameşteanu

1. Nu ţin jurnal, aşa cum nu scriu nici poezie. Trebuie să ai dorinţa de a-i consacra timpul tău de scris zilnic sau măcar la câteva zile. Şi, mai ales, capacitatea de a sustrage din curgerea orelor semnificativul pentru un ochi străin, după o anumită vreme. Jurnalul este un gen literar pretenţios, vei fi citit printre rânduri, îţi vei face, fără să vrei, portretul, vei fi prins cu minciuna, grandomania, duplicitatea etc., ţi se va cântări autenticitatea. Ideal ar fi să-l publici postum, ca să scapi de resentimentele inevitabile ale personajelor tale, dar în acest caz vei pierde şi bucuria unei cărţi publicate. Şi, mai ales, îl vei sorti cenzurii (familiei, apropiaţilor, editorului) sau dispariţiei, pur şi simplu. Cât mai este până apare jurnalul lui Negoiţescu? Când vom citi jurnalul Danei Dumitriu, de la a cărei moarte au trecut peste 40 de ani?

2. Am încredere în capacitatea unui cititor antrenat să simtă autenticitatea unui jurnal. Dar e nevoie şi de talent literar, fără el nu-ţi poţi exprima sinceritatea. Orice scriitor are un anume grad de exhibiţionism, dar autorul de jurnal autentic îl are la cel mai ridicat nivel.

3. Cred că scrisul reuşeşte să descifreze uneori procese inconştiente, autorul de jurnal mai puţin decât prozatorul fiindcă el transcrie mai degrabă exteriorul, comportamentele, reacţiile. Superficialul.

4. Jurnalul lui Mircea Zaciu (1990-1992), pe care tocmai îl termin. E drept că nu am multe termene de comparaţie, am mai citit jurnalul lui Maiorescu, al lui Gala Galaction. Zaciu este interesant chiar şi în fişele de lectură şi notele despre filme, şi îl vezi, îl înţelegi, e viu. În majoritatea este şi lest, tablou neinteresant al zilelor.