ŞTEFAN BOLEA: MMXX – HOMO COVIDUS

Florina Ilis, multipremiata autoare a romanelor Coborârea de pe cruce (2001), Chemarea lui Matei (2002), Cruciada copiilor (2005), Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit (2006), Vieţile paralele (2012) ş.a., revine în actualitate cu un incitant volum de proză scurtă dedicat valului întâi al pandemiei (martie-iunie 2020). Potrivit Sandei Cordoş, care o prezintă pe coperta a patra, prozatoarea „pleacă de la pandemie, de la provocarea actualităţii, cunoscută nouă tuturor, pentru a sonda, în situaţiile de viaţă imaginate şi povestite aici (care pot să fie ale fiecăruia dintre noi, tineri şi bătrâni, bolnavi şi sănătoşi, temători şi curajoşi etc.), nuanţele sufletului omenesc dintotdeauna şi de pretutindeni. Florina Ilis face această investigaţie atît cu arta, cît şi cu forţa unui mare scriitor, care ştie să intre în cotloanele vieţii şi să le aducă la lumină (expresie)“. Pandemia ar fi, aşadar, un pretext, pentru a sonda psihologia acelui homo covidus, aşa cum îl numesc unii jurnalişti francezi, fiinţa umană care a suferit mutaţii semnificative în timpul celui mai însemnat eveniment din ultimii 80 de ani. „Floarea soarelui şi-a câştigat forma – privind soarele; omul a ajuns să fie ceea ce e – privind moartea”, nota Blaga. Rotirea noastră cu tot ce presupune aceasta (negare, furie, negociere, depresie, acceptare – ca s-o parafrazăm pe Elizabeth Kübler-Ross) în jurul „coroanei“ aducătoare de moarte este marca volumului Pandemia veselă şi tristă (Polirom, 2020).

Cele şase povestiri sunt fluente şi se citesc uşor, având un iz extravertit american, poate chiar hollywoodian (sunt cosmopolite şi ecranizabile). Primul text, O urăsc!, are ca nucleu confesiunea unui director în faţa unui poliţist „atins“ de discursul receptat, care face tot posibilul să „evadeze“ din casă în timpul sfârşitului de săptămână în vremea carantinei, pentru că nu-şi mai suportă nevasta. „–Nu mai pot sta acasă! În timpul săptămânii, zilele trec cu treburi la serviciu, dar în weekend e iadul, domnule! zicea privind înainte prin parbriz. Ea nu zice nimic către mine. Eu nu zic nimic. Nu ne certăm! N-avem motiv. E mai rău decât dacă ne-am certa. Mai bine ne-am bate, să zbierăm unul la altul, dar nimic. Politicoşi! De la distanţă părem cea mai fericită familie. […] Nu ne lipseşte nimic! Dar o urăsc! Şi nu vreau acum să mă întorc acasă, s-o văd cum se uită la mine de sus. Are aşa o căutătură de sus, ca şi cum mi-ar da de înţeles că ştie tot ce gândesc. De parcă şi-ar bate joc de mine! Mă verifică cât rezist…“ (pp. 16-17) Am putea lega povestirea de stadiul al doilea al relaţiei cu boala de moarte (identificat de Elizabeth Kübler-Ross), şi anume cu furia (o furie refulată, care mocneşte dedesubtul vidului politeţii).

A doua povestire, O iubesc!, descrie îndrăgostirea imaginară a unui „fulg de nea“ (denumire peiorativă a celor care aparţin generaţiei milenariste, fiind născuţi între 1981 şi 1996) de o colegă de serviciu. Absolvent de Filologie, Marius se orientează spre IT, din motivele sociologice cunoscute, cauzate de un sistem care produce absolvenţi neangajabili. „Dragostea“ sa pentru o colegă arbitrară din timpul stării de urgenţă („A fi îndrăgostit înseamnă a exagera diferenţa dintre o femeie şi o altă femeie“, susţinea Shaw) e doar un balon de săpun, alimentat de narcisismul şi proiecţiile sale. „Coroana“ letală se hrăneşte şi cu dragoste (cunoscuta axă Eros-Thanatos) şi accentuează confuzia, mărind distanţa dintre ce vrei şi ce crezi că vrei. Marius se autoreprezintă prin versurile şlagărului Let Her Go al formaţiei Passenger: „Ştii că o iubeşti doar atunci când o laşi să plece, afli că îţi lipseşte soarele numai când începe să ningă, realizezi că nu-ţi place să călătoreşti abia când porneşti la drum, spunea refrenul. Decalajul ăsta între simţăminte şi conştientizarea trăirii unei emoţii abia după epuizarea ei îi dăduse de gândit, fiindcă recunoştea în toate propria lui încetineală şi neîndemânare” (pp. 33-34). Marius trăieşte într-o stare de provizorat, viaţa pusă pe pilot automat din timpul carantinei favorizând ambiguitatea în pofida factorului decizional. Mentalităţii sale i se potriveşte o butadă din filmul To the Bone: „Oamenii spun că te iubesc, dar ce vor să spună de fapt e că iubesc felul în care dragostea lor faţă de tine îi face să se simtă faţă de ei înşişi. Sau că iubesc ce pot lua de la tine“. O asemenea infatuare poate fi comparată cu o halucinaţie în oglinda fermecată, în care ai impresia că distingi altceva decât propria persoană.

Cea mai consistentă proză a volumului, Corona, descrie întoarcerea studentei Dora din Japonia în România, chiar înainte de decretarea stării de urgenţă şi de interzicerea traficului aerian. Dora visează să-şi întâlnească familia din ţară, în mod special bunica, neştiind că este infectată şi că, asemenea unui înger al morţii, va ucide ceea ce iubeşte, pentru a-l parafraza pe Wilde. Corona seamănă cu o călătorie prin infern sau, mai exact, cu descrierea modului în care putem aduce infernul în proximitatea paradisului nostru. Coronei i se potriveşte expresia ironică dintr-un alt context Kill Your Darlings („ucide-i pe cei dragi“) din filmul de debut al regizorului John Krokidas dedicat generaţiei Beat.

Dialogul dintre un pictor moralist şi un preot alcoolic, care este îngrijorat de soarta fiului său vitezoman, configurează trama din Judecata de apoi. Preotul crede că pictorul ar trebui să se adapteze vremurilor şi să picteze ispite care au o relevanţă concretă pentru enoriaşii săi.

„– Dumneata pictezi păcătoşi împinşi în foc, zise atunci, fiindcă păcatele sunt la fel de când lumea, dar mai sunt şi unele noi, care poate că n-ar strica să le arătăm tinerilor. Ca să înţeleagă şi ei că există o pedeapsă în ceruri… Aici, pe pământ, se scapă mai uşor, dar acolo…“ (p. 97). „Trebuia să ţină de canoane“ – reflectează pictorul – „fiindcă arta religioasă avea totuşi regulile ei stricte! Dar poate că unele lucruri ar mai trebui cumva reînnoite. Oamenii de azi nu mai ştiu de ciumă, însă ştiu de coronavirus. Să-i picteze pe doctori îngrijind bolnavi de virus, îmbrăcaţi în hainele albe de cosmonauţi, după cum îi arată la televizor?! Ce revoluţie artistică ar fi asta!…“ (pp. 97-98). Distanţa dintre tradiţie şi „momentul de faţă“ corespunde probabil intervalului dintre transcendenţă şi imanenţă: credinţa devine credinţă în credinţă, iar post-existenţa – o fantasmă lipsită de eficacitate în preajma adevărului biologic al morţii, care ne transformă din subiecte în lucruri.

O noapte de gardă conţine reveria asistentei Eli într-o secţie de neonatologie din vremurile Sars-Cov-2. Moartea unuia din copiii pe care-i supraveghează capătă accente horror, amintind de producţiile japoneze de acest gen: „Afară, vântul se înteţise, mişcând înspre geamuri ramurile abia înverzite ale marilor platani din curte. Când vârfurile crengilor se aplecau mult spre ferestre, abia atingându-le, i se părea că cineva zgâria cu unghia pe sticlă, cerând voie să intre. Să o cheme, oare, pe doamna doctor? se întrebă, înfiorându-se fiindcă nu putea suporta zgomotul produs de unghiile care zgârie suprafeţele. Dar nu apucă să se hotărască, când îl văzu pe copilaş deschizând uşor ochii. Nu privea spre chipul mascat al asistentei, ci undeva peste umărul ei. Ca şi cum s-ar mai fi aflat cineva în încăpere. O umbră sau un duh nevăzut. În lumina slabă din salon i se păru că vede reflectându-se în pupila neclară a ochilor copilului nişte umbre vii“ (pp. 134-5).

Ultima povestire, Minunata lume virtuală, e un soi de tapet (încerc să traduc Wallpaper), un soi de colaj cu fragmente de pe WhatsApp, Messenger, diverse site-uri şi posturi TV imaginare, a cărui miză îmi scapă, pentru că transmite doar zgura inconştientului colectiv, nefiltrând şi presupusul material simbolic din adâncuri.

Pandemia veselă şi tristă e – reiterez ideea – o carte vizuală, extravertită şi ecranizabilă. Multe din povestiri ar putea sta la baza unor scurtmetraje vivace de pe Netflix (şi nu neapărat în regia unor cineaşti români). Din păcate, agerimea cărţii, stilul ei alert, filmic, ascunde, uneori, o tuşă de superficialitate. După câteva din povestiri îţi vine să te întrebi: „Asta a fost tot?“ Autoarea se opreşte ezitant înainte să înceapă cu adevărat: în pofida farmecului său, Pandemia… pare un volum născut prematur.