HALYNA JAZENKO: ŢINE-TE, BĂIATUL MEU!

Halyna Jazenko (1983) este lector de jurnalistică la Universitatea Ivan Franko din Lwiw şi laureata mai multor concursuri literare ucrainene şi internaţionale. Ea scrie basme, poezii şi proză scurtă. În 2015, i-a apărut primul volum de poezie şi este coautoarea unei serii de proze scurte: „Теплі історії. Він і вона“, „Теплі історії у стилі блюз“, „Теплі історії в конвертах“ („Povestiri calde. El şi ea“, „Povestiri calde de muzică blues“, „Povestiri calde în plicuri“).

Şi aleargă Sulamita prin grădini… Îşi şterge mâinile de catrinţa cusută cu sânge şi cu lut în cruci negre şi roşii, îşi afundă cosiţele argintate în Sena: Ţine-te, băiatul meu! Sunt iarăşi singură… Margot cea cu părul de aur dansează cancan la cabaret, căci cine în afară de tine alină durerea din inima-i, îmblânzitorul de zmei mulge laptele negru de la oile negre în întunecaţii zori alpini, osândit la veşnică rătăcire în oglindirea lumilor tale poetice… Ţine-te, băiatul meu, tu doar ai obosit… Ai obosit de iubire… Una smulge cu dinţii aşchiile din inima ta, iar alta înfinge cuie: „Şi tu scrii în limba lui Heidegger, drăguţul meu?” Timpul şi fiinţarea – nu sunt pentru tine asemenea ghicitori. Cine a citit partitura morţii, acela ştie taina fiinţării. Cel, ale cărui vene au rupt roţile dinţate ale ceasului zilei judecăţii de apoi, acela a cunoscut felul de a fi al timpului. Cartea Înţelepciunii este cartea socotelilor, în coperţi din pielea nenăscuţilor prunci, scrisă cu pumnalul lui Fairbairn-Sykes, cu nume şterse de pământul reavăn. Tu pur şi simplu ai obosit… Din pricina veşnicelor primăveri pariziene… căci tânjeşti după viforul Ucrainei… Până la începutul începuturilor!!! Pe când floarea-soarelui legăna în pântecele-i soarele şi nu prefăcea în scrum ochii cu gălbeneala feţei şi cu dinţii putrezi ieşiţi în afară, pe când zorii erau aurii, iar nu o pecete a morţii, pe când plopii negri încărunţeau în longevitatea lor, iar nu la mormintele copiilor, pe când albumele fântânilor păstrau fotografiile neamului şi nu erau înecate în lacrimile bălaielor măicuţe, iar crucifixele bisericeşti îşi ţineau cununile de spini şi nu încoronau cu ele tinerele suflete. Uşile de stejar nu te lasă să treci în lumea de dincolo, cu cortine din oţel te apără pe tine, cel tânăr, de tine însuţi, cel de jumătate de secol, tăiat în două de meridianul cernăuţean… Ai obosit… ai obosit să vorbeşti cu vocile lumii de dincolo şi să rămâi pe tărâmul acesta… Eşti rana poporului tău, din care mai curge încă sânge, dar nu simţi nimic: nici jale, nici durere, nici bucurie. Porţi plumbul din corpul mamei tale în propriul sarcofag. Morţii tăi te-au ales şi te-au lăsat fără sânge… Ai devenit totul şi toate, dar drumul către sine încă nu a început. Ţine-te, Băiatul meu! Tu pentru prima dată taci! Te-ai ascuns între coperţile albastre al cerului şi ale apei… Sub argintia ploaie a cuvintelor lui Mirabeau deasupra macrocosmosului tău… Pentru că undeva acolo… Inevitabila lumină!!!

Traducere de Felicia Vrânceanu