E de notorietate că, în contextul unor evaluări globale a creaţiei unui autor, antologia reprezintă ghidul valorizator de maximă relevanţă critică. Opera poetică a cercetătoarei Rodica Marian nu e prea întinsă, e drept, dar când antologarea este făcută de un expert comentator de poezie, reuşita demersului e de la sine garantată. Un volum edificator în acest sens pentru poezia scrisă de Rodica Marian este culegerea alcătuită de Mircea Tomuş O sută şi una de poezii apărută la Editura Academiei Române, Bucureşti, 2019. Ochiul obiectiv al criticului şi istoricului literar sibian reuşeşte să selecteze şi să pună în evidenţă cele mai semnificative poeme din creaţia Rodicăi Marian, astfel ca întreaga tematică a parcursului ei liric să beneficieze de o bună cunoaştere. Atât Mircea Tomuş cât şi Rodica Marian sunt oameni devotaţi, marcaţi de mirajul cărţilor, pasionaţi de studiul literaturii şi al resurselor frumosului, afini în cercetarea şi iluminarea tainelor Cărţii. Dacă avem între aceste coperţi nucleul lirismului Rodicăi Marian, e suficient pentru a înţelege problematica acestui lirism şi valenţele lui estetice.
Încă din primele piese ale antologiei se desprinde ideea unei duble funcţionalităţi a lirismului său, un balans imagistic între apologia bibliotecii ca lume a cunoaşterii în sens borgesian şi implementarea cunoaşterii livreşti în exterioritatea contactului nemijlocit cu efigiile civilizaţiilor străvechi vizitate. Aceste dimensiuni funcţionează ca repere imuabile ale fantazării lirice în cadrul unei structuri eşalonate în faldurile complementarităţii discursive. Poezia Rodicăi Marian este rezultatul unor acumulări şi experienţe trecute prin filtrul tensionării comunicării ca stăruinţă în faţa contemplării extatice („îndelunga mea răbdare“). Substituirile multiplicării eului au rolul de a accede la alterităţi mereu analizabile în fiorul conştiinţei. De fapt, poeta sondează în „alteritatea identificatoare“, celebrează trăirea în cuvânt, căutând Cuvântul. Himera bibliotecii din Alexandria, în locul căreia tronează azi ironic statuia lui Ptolemeu II, e extinsă ca imagine fluctuantă dominatoare, înţesată cu sclipiri desprinse din motive livreşti, împletite la rândul lor cu impresii din călătoriile poetei prin diverse colţuri ale lumii. Pretutindeni, poeta afişează „o calmă încredere“ în forţele poetizării senioriale, meditative, exhibându-şi, în versuri de o mare densitate a imaginilor, „infernul dinăuntru“ mereu în balanţă comparativă cu „infernul dinafara mea“. Confruntarea expusă e atinsă de taina credinţei creştine călăuzitoare.
Stilul eseistic exersat în ample poeme cu versuri lungi, niciodată îndestulătoare pentru a cuprinde întregul, este topit adesea în conţinuturi alegorice, integrate în volutele unui baroc neostentaiv, dar profitabil sub aspectul expresivităţii simbolurilor. Vocea pregnantă este aceea a „degustării de sine“ în toiul căutării şi al locuirii în proximitatea miracolului („mângâietoarea mea plutire/ în locul fericit şi-atât de aproape de miracol“). Sensul drumului spiritual descris, ca şi la Simona-Grazia Dima, cu care poeta are afinităţi evidente pe linia conceptualizării discursului, este acela de a căuta beatitudinea şi adevărul suprem prin mijlocirea acestui „val uriaş/ De vorbe şi litere“, care reprezintă de fapt „drumul oamenilor Cărţii“, aşa cum l-a descris Olga Tokarczuk în naraţiunea cu acelaşi titlu, din care citez: „Fiecare carte este o ipostaziere a Cărţii şi se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omeneşti de dobândire a Adevărului Absolut“. În transcriere personalizată, Rodica Marian defineşte şi include „În totul sfântului Un“ sau „sfântul Un sonor“ acest mister căutat trudnic al Cărţii, ipostaziat în miraculoase imagini emblematice precum „cartea lui Hafez“, „Biblioteca lui Confucius“, „templele din Angkor Wat“, „literele bănuite din cartea pe care Maica Fecioară/ O ţine în mâna liberă“, „stâncile roşii ale Petrei“, „Poteca Inca“ din Machu Picchu sau „prin bisericile săpate în stâncă ale Capadochiei“. O insaţiabilă dorinţă de cunoaştere tranzitează versurile poetei de la un capăt la altul al elaboratelor şi impetuoaselor sale meditaţii, definindu-i profilul liric în cadrul unei tandre melancolizări a discursului.