Fiara de Nicolae Panaite

prin fântâna vorbitoare fiara a slobozit

fluturii ei biciuitori

cu zboruri subpământene

şi aripioare ca florile de scoruşi

strănutul ei se aseamănă

cu o plasă invizibilă

cu un viscol culcat în trup

ori ca nişte varice hoinare

în care se mai aud

scâncete din muzica sângelui

gata să stea în calea fiecăruia

frica mult mai mare decât mine

s-a adăpostit toată în inimă

care bate şi bate

de parcă o mână tremurândă

a pus degetul pe trăgaciul armei

îndreptată mai demult împotrivă-mi

acum viaţa este ca o grădină

plină de regina nopţii

în care intrările tot mai puţin mă apără

iar o umbră hămesită

s-a strecurat pe furiş

i-a jefuit întreaga mireasmă

risipind-o în toate vânturile

respirările-mi şi ele

sunt ca nişte pui de păsări călătoare

în zbor spre ţările calde

aripile lor planează

mai mult pe dinăuntru

mai mult spre îndurare şi pământ

i-a prins şi prima ninsoare

care le-a dăruit din înaltul

şi slava ei împresurându-i

fiara şi când tace

gândurile-i sunt la parce

cu fitile şi urzeli de toate culorile

cu noduri semne şi suspine

râvnind să clatine chiar şi Sfânta Treime

uneori în zori e ca un curent de aer

care dă buzna în casă

o dată cu deschiderea ferestrei

şi tencuiala se umple de griji

se hrăneşte împreună cu mine

mă însoţeşte fără să o văd

o trăiesc fără să vreau

trimişilor ei le-am îngăduit

tot ce şi-au dorit

târziu fără să fi ştiut

am văzut că particip la o vânătoare

în care trofeul dorit sunt chiar eu

pe sloiurile puterii

seamănă pulberile ei

de lanţuri şi stele fără nicio noimă

cu o frenezie nedesluşită

unii îşi aruncă năvoadele

întârziind dimineţile

iar vântul îşi răstoarnă adierea

din al vieţii colind

fiara e iscusită şi în artă

ştie să îmbie să excite

să doară să împartă

până se iveşte un sălaş

pentru izvor de mare moartă

zi istovitoare îţi zici

duci mâna la piept

inima încă e acolo

ca o săgeată de gheaţă

printre florile abia izbucnite

ale unei plantaţii

respiri cu îndoială

ca în faţa unei trambuline

pe care nu eşti sigur dacă o treci

fiara nu doarme stă la pândă

24 de ore din 24

la moara ei se fărâmă

miraje albe şi negre

făina lor mistuieşte

dospeala e ca un vulcan noroios

ce însoţeşte şi azi

surorile tuturor cenuşăreselor

oriunde s-ar duce

nu ştie ce e iubirea

şi-a pierdut emoţiile

în aceeaşi zi cu placenta

nu a iubit cu adevărat pe nimeni vreodată

pentru că deşi avea nespus de mult

şi-a dorit totul

chiar dacă prin livezile ei

nici urmă de polenizare

iar albinele deloc nu dau ocol

fructele ei sunt poftite

având dulci şi disimulate ispite

în miezul lor a căzut o rouă

în care văd chipul meu

înotând împreună cu imagini ale pierderii

pe drumu-mi stropit de pustiu şi de spaime

deşi e târziu totuşi nu-i prea târziu

dacă penitenţa apare

să fii între noapte şi zi

între viaţă şi moarte

aprinzător de felinare

chiar şi ochii stelelor par mai mult închişi

o parte din ai lor irişi a ajuns pe pământ

m-a însoţit să-l cunosc

nu pe cel care am fost

ci pe cel care sunt

timpul şi orele fiara şi le ascute

ca pe nişte spade oculte

participă la orice vânătoare

de pe un munte pe alt munte

pe arşiţă sau pe răcoare

căutând bulversând şi vânzând

suflete altor suflete