ION BOGDAN LEFTER: 9 ŞI 10 APRILIE 2020 (PAGINI DE JURNAL)

Doar două zile din jurnalul pe care-l ţin de la începutul actualei epidemii provocate de coronavirusul SARS-CoV-2, care ne-a „izolat“ în case şi ne-a dat vieţile peste cap. Cum m-am trezit că-l scriu am spus în prima zi consemnată mai jos. Nu m-am mai oprit. S-au adunat între timp peste 300 de pagini (în format „normal“ de carte). Aici, cu amabilitatea Apostrofului – primele două zile de după închiderea Reporterului global, ediţia românească a britanicei The Economist, pentru care începusem să notez evenimentele. (I.B.L.)

Joi 9 aprilie. Primăvară în toată puterea cuvîntului, de aspect paradisiac pe „intrarea“ noastră puţin circulată şi-n vremuri normale, cînd alunecă uşor pe asfalt, cu viteze mici, înainte de a se parca, doar maşinile noastre, ale „riveranilor“, şi-ale cui are treabă pe-aici, la slujbă, în vilele sau apartamentele închiriate de firme sau pentru furnizări de servicii către locatari. Acum nu mai circulă chiar nimeni, e linişte şi pace. Şi-au început să prindă viaţă copacii şi tufele din micile grădiniţe ale vilelor şi-ale micilor blocuri, s-au înfăşurat în boarea verzuie, uşoară, pastelată a primelor frunzuliţe abia ieşite. Au plesnit şi mugurii iederei care-nveleşte imobilul nostru. La fel – pe mai toate casele din jur. Se colorează şi firele vegetale suspendate deasupra străduţei, prinse de nişte cabluri electrice vechi. Şi-ncă rezistă înflorite forsiţiile galbene, o minune!

Lidia M., redactoriţa-şefă a Reporterului global şi bună prietenă, îmi scrie scurt, din şedinţa de redacţie desfăşurată prin „videoconferinţă“: editoarea bulgară, Olya Marquez de Cardenas, tocmai i-a anunţat că revista se suspendă. Ultimele 4 numere n-au mai fost imprimate pe hîrtie, tipografiile nu mai lucrează în ritmuri normale şi, mai ales, difuzarea e blocată, chioşcurile de presă nu se numără printre categoriile de magazine care au voie să stea deschise, aşa că n-are rost ca ziarele şi revistele să mai fie tipărite, de bază sînt paginile „virtuale“ ale redacţiilor. Reporterul… a fost paginat săptămînal, am primit fişierele „pdf“, iar amatorii au putut citi numerele noi ale revistei „accesînd“ site-ul. De-o lună încoace am furnizat redacţiei trei categorii de texte „la temă“: Jurnalul din zilele epidemiei, pe măsură ce s-a scris, „în foileton“, în spaţiul rubricii mele de Opinii, extins de la o pagină la 2-3; de consecinţele din zona artelor m-am ocupat în Jurnalul cultural pe care-l ţin tot acolo de aproape 2 ani (acum, de cînd ne-am „suspendat“ vieţile, am întrerupt serialul în care comentam Festivalul Naţional de Teatru din octombrie trecut); şi-am adăugat şi alte cîteva articole cu evaluări sintetice ale crizei sau cu descrieri mai analitice ale anumitor „faţete“.

La un moment dat, nu mai ştiu acum cîte zile, mi-am dat seama că… îmi cam iese de-o carte! A trecut o lună de la instalarea crizei, „starea de urgenţă“ mai durează, o să rămînem în izolare, deci… dacă o ţin tot aşa, cele aproape 100 de pagini de pînă acum or să se dubleze. Ar fi o experienţă: n-am mai scris nici o carte cap-coadă în timp scurt, ca prozatorii care se-aşează, sadovenieni, la masa de lucru şi se ridică după cîteva săptămîni sau luni de zile, cînd încheie ultimele fraze ale romanelor aşternute pe hîrtie „dintr-o suflare“! (Nu cred că s-ar califica studiile şi eseurile la care am lucrat sub ameninţarea termenelor de predare: de pildă, prefeţele la ediţiile Bacovia sau Ivasiuc pe care mai tîrziu le-am publicat separat, ca mici monografii scrise – vasăzică – în cîteva săptămîni, nu mai ştiu exact, probabil în zile puţine, contra cronometru…) Om vedea; sau… om trăi şi-om vedea, eventual cu adaosul cam patetic de la finele primului meu articol de după intrarea sub reglementările guvernamentale restrictive: „Vom trăi şi vom vedea. Să sperăm că vom trăi…“…

Bilanţul de prînz: 5.202 contaminări, cu 441 mai multe decît miercuri, 229 de decese, 20 de ieri pînă azi, 178 pacienţi internaţi la Terapie intensivă, 647 vindecaţi, 25.586 de persoane în carantină instituţionalizată, 87.400 în izolare la domiciliu şi sub monitorizare medicală, 51.802 de teste prelucrate.

„Ştirea zilei“, rulată pe toate canalele: de pe Aeroportul din Cluj au plecat spre Germania 12 avioane-charter cu circa 1.500-2.000 de angajaţi agricoli sezonieri care au stat în aşteptare în condiţii nu tocmai riguroase de prevenire a răspîndirii epidemiei. Comentariile, virulente, îngroaşă mult contururile, mai ales că, deşi imaginile filmate arată, din lateral, o mulţime compactă, oamenii stăteau de fapt – majoritatea, dacă nu chiar toţi – în cozi paralele, unul în spatele celuilalt, nu faţă-n faţă, poate nu chiar la 1,5-2 metri unii de alţii, totuşi la o oarecare distanţă, mulţi purtau măşti de protecţie etc. – totul în parcarea exterioară, în aer liber, nu în interior, într-un spaţiu închis. Nu contează, tăvălugul s-a pornit şi se-ajunge repede la acuzaţii de comportament „criminal“ al călătorilor sau al administraţiei aeroportului. Directorul intervine şi se disculpă, oficialii judeţeni şi primarul din Cluj spun că n-au fost preveniţi că oamenii vor veni cu autocarele de la distanţă (unii – din Moldova, pare-se), aşa că n-au avut cum să reacţioneze. Către seară, într-un interviu acordat postului public de televiziune, primul-ministru Orban calmează spiritele, anunţînd o analiză asupra situaţiei şi măsuri de normalizare, explicînd că plecarea sezonierilor la lucru în străinătate nu e doar corectă, de vreme ce există angajatori europeni care desfăşoară activităţi legale, în condiţiile restrictive din statele respective, ci şi benefică pentru compatrioţii noştri şi pentru ţară, căci intrarea a peste 1 milion de persoane în şomaj tehnic sau în şomaj propriu-zis, plus întoarcerea cîtorva valuri de români în ţară, în ultima lună, după încetarea contractelor lor de muncă odată cu declanşarea epidemiei şi cu încetarea majorităţii operaţiunilor economice, va crea mari dificultăţi în găsirea unor slujbe. E – deci – în continuare o soluţie de supravieţuire pentru mulţi, parte dintre cîştiguri vor fi trimise din nou familiilor de acasă, susţinînd piaţa internă, deci… mult zgomot pentru mai nimic!

La 11 noaptea – o nouă ordonanţă militară, nr. 8, anunţată de la Ministerul de Interne de trioul Vela-Arafat-Despescu. Mici reglaje privitoare la tipurile de activităţi economice şi sociale permise în perioada „stării de urgenţă“. Interdicţie de export a alimentelor de bază (toate cerealele şi zahărul, uleiul etc.; ar fi fost făcute în ultimele zile transporturi masive de grîu, apărînd pericolul ca pînă la sfîrşitul anului să nu mai avem în ţară materii prime pentru industria de panificaţie…). Apeluri la reţinere în perioada Paştelui: cel catolic e răspoimîine, pe 12 aprilie, deci la miezul nopţii de sîmbătă spre duminică va fi Învierea, iar cel ortodox – săptămîna următoare, pe 19 ale lunii. Ministrul şi adjuncţii îi roagă pe românii din străinătate să nu vină anul ăsta acasă, la rude, pentru Sărbătorile pascale, pentru a nu aduce virusul, şi-i avertizează că nici nu vor putea ajunge la cei dragi, fiindcă li se va impune carantina de 14 zile, pînă… după Paşte! Consecinţă a situaţiei de la Cluj: de-aici încolo, orice zbor va trebui avizat de Ministerul Transporturilor, de Autoritatea Aeronautică din subordine.

După miezul nopţii, scriu un răspuns la o anchetă a României literare despre cărţile pe care le-am alege pentru o „trusă literară de prim ajutor“!

Aseară – interviu prin telefon pentru Radio România Cultural (înregistrat de Magdalena Tara) despre recluziunea scriitoricească din timpul epidemiei.

Vineri 10 aprilie. Soare strălucitor de dimineaţă. Buletinele meteorologice anunţă pentru Bucureşti, la prînz şi după-amiază, temperaturi în jur de 25 de grade Celsius, ca la-nceputul verii!

Începem să stăm cu uşile de la terasă deschise şi se-aud în reprize destul de dese zgomotele vesele ale copiilor, ieşiţi cîte 2 sau 3-4 la joacă. 2 familii tinere din blocul de-alături, una dintre ele – a amicei galeriste A.P., au cîte 2 copii, în total 3 fetiţe şi-un băieţel, dulci foc şi… mai ales ele, teribil de energice, zvăpăiate, guralive. Ieri împingeau un landou minion în care odihnea o păpuşă! Se plictiseau repede, abandonau „bebeluşul“ şi se-alergau chiuind, acompaniate de băieţelul mai mic ca ele. Astăzi ies cu minibicicletele. Fetiţa cea mai mare se dă şi pe patine, după ce, aşezată pe trotuar, direct pe jos, îşi pune şosetele şi ghetele de care sînt fixate rolele. Ăl mic are-n cap o nemaipomenită cască bleu-ciel. „E albastră!“, zice. „De unde-o ai?“, îl întreb de la fereastră, de unde-i admirăm, Bubu şi cu mine. „Din garaj!“, îmi răspunde, indicînd locul în care stau depozitate echipamentele de joacă. Plusez: „Sînt acolo căşti, să vin să-mi iau şi eu una?!“. „Mi-a cumpărat-o tata de la magazin!“, înţelege el cam cum stau lucrurile…

Mezina comunităţii, Eva cea de doar doi anişori şi jumătate, nepoţica vecinilor de deasupra noastră, de la 2, fiica unuia dintre cei 2 băieţi ai lor care şi-au amenajat de curînd mici apartamente la nivelul 4, în fostul pod al imobilului, nu iese cu ceilalţi copii. E prea mititică pentru ca să se-alerge cu fetiţele de „grădi“, aşa că-i sînt rezervate mici jocuri cu părinţii în curticica din spatele blocului, sub terasa noastră, sau în balconul lor de sus, de unde-i auzim glăsciorul revărsîndu-se peste-mprejurimi.

În fiecare primăvară îmi amintesc de draga mea mătuşă Bos, verişoara mamei, care avea şi ea o terasă, tot la etajul 1 al unui bloc interbelic elegant, cu doar cîteva nivele, sub coroana unui tei stufos, cu suprafaţă mai mică decît a noastră, dar se putea sta acolo, pe cîteva scaune, în jurul unei măsuţe de cafea. Rămasă singură după moartea prematură a unchiului Kiki şi după plecarea în Franţa a vărului meu Matei, după mineriada din iunie 1990, Bos mi-a spus odată, peste ani, cînd, bolnavă, nu mai ieşea din casă, că de primăvara pînă toamna apartamentul ei… creşte cu o cameră: terasa! După ce ne-am mutat aici, în iarna 2012-2013, cînd a venit primăvara, ne-am extins spaţiul de la etaj cu cei 15-20 de metri pătraţi din spate, spre grădinile din zonă, ne-am cumpărat o masă şi scaune de plastic, pe urmă o banchetă veche de lemn, ardelenească, Simona a pus flori, avem şi agăţătoare, şi iederă pitică de pădure, adusă din Argeş. La-nceput închideam uşile terasei cînd plecam de-acasă sau noaptea, pînă ne-am dat seama că nu e nevoie, pot sta aşa tot timpul, „ferecăm“ casa doar cînd sîntem retraşi toţi din Bucureşti, în rest… din primăvară pînă-n toamnă avem o cameră-n plus, n-am uitat-o pe draga mea mătuşă Bos…

Bilanţul de prînz: 5.467 contaminări testate, cu 265 mai multe decît joi (scădere a gradului de contaminare), 257 decese, 28 de ieri pînă azi, 183 pacienţi internaţi la Terapie intensivă, 729 vindecaţi, 25.226 persoane în carantină instituţionalizată, 77.317 în izolare la domiciliu şi sub monitorizare medicală, 55.430 de teste prelucrate.

Cazul cu Aeroportul din Cluj: printre cei care se tot dezvinovăţesc se numără primarul uneia dintre comunele suburbane ale Sucevei, aflate, împreună cu oraşul, în carantină. Le-ar fi dat cîtorva cetăţeni adeverinţe că nu sînt bolnavi, ca să poată călători! Evident, încălcînd prevederile ordonanţei militare. Nu!, el n-ar fi avut habar cînd urmau respectivii să folosească hîrtiile de liberă circulaţie! Posibil caz de dosar penal…

Ce-a trebuit să amîn din cauza epidemiei? Cursurile cu studenţii le ţinem, intervenţiile în emisiuni radio şi de televiziune au rămas posibile „de la distanţă“, însă multe alte lucruri nu se mai pot face. S-au amînat ori s-au suspendat reuniuni culturale sau academice în care urma să fiu angrenat într-un fel, într-altul. Luni 9 martie seara, trebuia să zbor spre Arhipelagul Britanic, pentru Tîrgul de carte de la Londra, unde urma să prezint autori şi cărţi şi să „moderez“ dezbateri, la invitaţia Institutului Cultural Român. Îmi programasem întoarcerea la Otopeni în cursul nopţii de joi 12 martie spre vineri 13, încît să nu ratez ziua a 2-a a colocviului T. Maiorescu – figură fondatoare a culturii române (la 180 de ani de la naştere – 15 februarie 1840-18 iunie 1917), organizat de Facultatea noastră de Litere. Am făcut parte din grupul de organizare, am schiţat sumarul, i-am contactat pe unii dintre participanţi, însă intervenise invitaţia pentru Londra şi, cum pentru colocviu era stabilit să dirijez o „masă rotundă“ de încheiere, vineri 13, renunţasem la o ultimă noapte pe malurile Tamisei. Dar… Tîrgul de la Londra a fost anulat încă de pe 4 martie, după ce se anunţase şi contramandarea Salonului de carte de la Paris. Evenimentul nostru maiorescian am tot crezut c-o să-l ţinem, însă suspendarea în ajun, pe 11 martie, a cursurilor în întreaga Universitate ne-a spulberat speranţele. Ultimele evenimente la care-am mai apucat să particip înainte de „izolarea la domicilii“ au fost luni 9: susţinerea tezei de doctorat a regizoarei de film Iulia Rugină, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC, din a cărei comisie am făcut parte, de la 11 şi pînă pe la 1, şi prezentarea istoriei de 30 de ani a revistelor clujene Apostrof, de limbă română, şi Helikon, ungurească, seara, de la 7, la Institutul Maghiar „Balassi“ din Bucureşti, unde Marta P., fondatoarea şi redactoriţa-şefă a celei dintîi publicaţii, unul dintre cele mai bune periodice culturale de la noi, nu putea face drumul, sechestrată-n casă de-o situaţie medicală problematică, în locul ei fusese anunţat în programul serii Ion V., principalul ajutor al Apostrofului de la-nceput şi pînă azi, răpus – însă – cu cîteva zile-nainte de-o răceală serioasă, aşa că… au apelat la mine, prietenul bucureştean „rubricard“ al revistei. Helikon-ul – reprezentat de redactorul-şef K. Zsolt. „Moderator“ – Răzvan V., fostul meu student-masterand, coleg de catedră la Universitate, echipier al conducerii Uniunii Scriitorilor şi-al redacţiei României literare. Gazdă: simpaticul director al Institutului, K. András László, care ne-a primit cu ceai bun. În asistenţa puţin numeroasă: colegii George V., traducător, şi Valentin I., poet şi gazetar. Între cele două evenimente, am dat fuga la Universitatea mea pentru şedinţa de Consiliu al Facultăţii, apoi mi-am ţinut cursul de la masteratul de Comunicare şi Relaţii publice, propunîndu-le tinerilor din sală să vorbim chiar despre începutul epidemiei, căci bulgărele pornise la vale de dimineaţă, cînd guvernul luase primele măsuri de interzicere a reuniunilor cu mai mult de 1.000 de persoane ş.a.m.d. Se contura o mare criză publică, în spaţiul public, cu deja-multiple faţete ale comunicării publice. Discuţie foarte-foarte interesantă. Noaptea de luni 9, pînă-n zorii zilei de marţi 10, am terminat de scris prima parte a articolului despre Istoria critică… a lui Nicolae M. şi după cîteva ore de somn, am trecut la cele 2 texte săptămînale pentru Reporterul global, acum cu subiect unic, şi analiza politică, şi Jurnalul cultural: extinderea şi la noi a epidemiei. Miercuri 11, cînd scriam la articole, a venit anunţul închiderii şcolilor şi, dînd telefon la Facultate, am aflat că sînt pe punctul de suspendare şi cursurile din Universitate, drept care, puţin înaintea anunţului oficial, am rugat-o pe Marina C., secretara Şcolii Doctorale, să-i anunţe pe studenţi, dac-au mai venit la şcoală, să plece acasă. Şi-au urmat anulările în bloc: a Cafenelei critice de joi 12 martie, cu şi despre Dumitru Gorzo, şi-a tuturor ediţiilor săptămînale, de-atunci încoace, a altor angajamente, a întregii vieţi publice. Şi va fi o primăvară-n care nu voi mai lansa, ca de obicei, zeci de cărţi la Bookfest, nu voi mai participa la dezbateri şi la alte evenimente complementare ale saloanelor de artă şi-ale festivalurilor de teatru etc., etc., etc…

Vorbesc seara cu L. Situaţia Reporterului global e confuză, O. nu e hotărîtă, nici – bineînţeles – finanţatorii: întrerupere temporară, pînă revine viaţa la normal, sau sistare definitivă. Discutăm despre ce-i de făcut, ce perspective are fiecare dintre noi şi colegii din redacţie. În ce mă priveşte, sigur că-mi ţin în continuare Jurnalul de epidemie, scriu şi alte secvenţe mai analitice asupra situaţiei şi-om vedea cum le „valorific“…