IULIAN BOLDEA: FRAGMENTE DESPRE IREALITATEA IMEDIATĂ

Unul dintre prozatorii români de azi importanţi, Petru Cimpoeşu, a debutat editorial în 1983, cu volumul Amintiri din provincie, publicând apoi cărţi precum Firesc (1985), Erou fără voie (1994), Un regat pentru o muscă (1995), Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (2001), Christina Domestica, Vînătorii de suflete (2006) şi Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite (2008). Cel mai important şi mai cunoscut roman al lui Petru Cimpoeşu este Simion liftnicul, tradus în Cehia, Italia, Spania, Croaţia, Bulgaria şi Franţa, declarat cartea anului 2007 în Cehia şi distins cu Premiul „Magnesia Litera“. Dan C. Mihăilescu îl vede pe Cimpoeşu ca pe un „atlet al parodiei fabulatorii, al deriziunii jubilative şi ambiguităţii ironice“ deşi, e limpede, scriitorul este mult mai mult decât atât.

Bărbaţi fără degete şi alte amintiri penibile (Polirom, 2019) e un volum neomogen, cuprinzând exerciţii de stil, evocări, articole de atitudine, confesiuni, dar şi pagini narative inedite, într-un demers în care gravitatea, ironia, parodia şi ludicul se întrepătrund. Desigur, dincolo de aerul degajat, dincolo de acumularea de întâmplări, scene şi personaje, aceste „amintiri penibile“ sunt înscenate în ramă autobiografică, unele texte având şi o amprentă teoretică pronunţată, ce decurge dintr-o manieră autoreflexivă de a scrie. Textele lui Petru Cimpoeşu sunt construite în funcţie de un criteriu al acumulării de fapte, impresii, idei din care se articulează o viziune coerentă asupra lumii şi asupra literaturii, în secvenţe diverse, ca ritm narativ, stil sau atitudine. Dacă în partea a doua se regăsesc unele ficţiuni ilicite, prima şi a treia parte reunesc secvenţe de aspect biografic, dar şi idei despre literatură ale unui scriitor atent la realitate, dar şi la modulaţiile propriului text, cu o sensibilitate debordantă, ce rezumă afinităţile, idiosincraziile, ironia, sarcasmul şi puterea sa de invenţie. E limpede, însă, că toate aceste texte decurg din curiozitatea insaţiabilă a scriitorului, din capacitatea sa de a se mira în faţa spectacolului unei realităţi polimorfe, dar şi din nevoia de a structura sub forma unor mitologeme personalizate gesturi, atitudini, trăiri de fiecare zi, învestind cotidianul cu o aură a ficţionalităţii, tratând gravitatea cu sarcasm sau cu ingrediente ale parodicului, expunând cu indiscreţie episoade ale intimităţii într-un dialog permanent cu sine, cu propriile texte şi cu ceilalţi. Situate la limita dintre ficţiune şi nonficţiune, textele lui Petru Cimpoeşu înregistrează episoade diverse ale existenţei, vorbindu-ne despre tot şi despre toate: despre târgurile de carte, inhibante şi zgomotoase, despre debuturi şi debutanţi, despre canonul literar, despre colegi şi despre călătorii, despre globalizare şi kitsch, despre călătorii şi afaceri, dar mai ales despre propria sa condiţie de scriitor, căci, pentru Cimpoeşu, literatura are un rost şi un ţel mântuitor, iar dacă scriitorul este un „gestionar al mitului“, romanul însuşi nu este altceva decât un „mit desacralizat“.

Cele patru povestiri din partea a doua a cărţii sunt revelatoare pentru concepţia şi condiţia prozatorului, căci fiecare dintre ele are un nucleu etic, un miez moral, o fabulă ascunsă. Vibraţii este o naraţiune parabolică despre călătorie, despre percepţia vizuală prin vibraţii, în care Sergiu, un orb, configurează trasee turistice inedite, într-o confruntare permanentă a văzutului cu nevăzutul. Bunici e o naraţiune care înscenează o confruntare între nepot şi bunici, dar şi o înstrăinare de aspect narcisiac, căci nepotul care se îndepărtează tot mai mult de trecut rămâne captiv al imaginii sale din oglindă. Naraţiunea este, însă, şi o relatare despre înstrăinare, incomunicabilitate şi maturizare („Sunt momente când încerci să admiţi că acela erai tu sau măcar cineva care are legătură cu tine“). În Bărbaţi fără degete regăsim spectacolul unui dialog între prezent şi trecut, cu ajutorul unei memorii amăgitoare şi cu o tentaţie continuă a imposturii, căci pasiunea celor doi bărbaţi pentru Silvia are un farmec ambiguu, în care se regăseşte o mixtură de stări afective nediferenţiate, de la gelozie, trădare, la meschinărie sau ipocrizie, într-un joc continuu al inocenţei şi culpabilităţii. În celelalte două proze este prezentă drama părinţilor, prizonieri ai unui destin însingurat şi nefericit, pentru care realitatea nu este altceva decât o înşiruire de fapte şi întâmplări lipsite de logică şi de coerenţă.

Oscilaţia permanentă între realitate şi ficţiune e cea care consolidează statutul acestor naraţiuni cu identitate de gen literar incertă. Primul text, Cu inimă bună, este un preambul cu aspect explicativ. Memoria, apelul la autobiografie, orientarea naraţiunilor înspre o tectonică a discursului despre propriul trecut, reprezintă modalităţi şi mecanisme ale construcţiei şi deconstrucţiei textuale prezente în acest volum compozit, alcătuit din anecdote, întâmplări, dialoguri, confesiuni şi discursuri teoretice autoexplicative. Nu e deloc întâmplător faptul că prima secţiune a cărţii se intitulează Semificţiuni, nici faptul că prima semificţiune demontează convenţiile şi stereotipurile genului autobiografic, într-un dialog permanent al autenticităţii şi artificiului teoretic, al realităţii şi ficţiunii ca formă privilegiată de cunoaştere de sine. De fapt, spontaneitatea, voinţa autentificării faptelor sunt dimensiuni esenţiale, emblematice ale demersului scriitorului, pentru care trăitul, experienţa trecutului, sugestivitatea memoriei afective reprezintă paşi importanţi în modelarea imaginii sale despre sine şi despre lume, unificând texte şi contexte, amintiri şi revelaţii afective, plasând şi deplasând accente etice sau estetice. Aşa sunt mai toate textele lui Petru Cimpoeşu din acest volum. În Înger odihnindu-se. Frumoşii ani ’90, palierele naraţiunii sunt disputate de un dialog implicit sau implicat între realitate şi ficţionalitate, dar şi o trecere în revistă a unor noţiuni şi teme ale lumii postmoderne şi postumane în care trăim, de la inteligenţa artificială la cea emoţională, de la analfabetismul funcţional la lumile alternative („Într-un anumit sens, putem spune că, oricât ar evolua, inteligenţa artificială va rămâne analfabetă funcţional, fiindcă nu va conştientiza niciodată cu adevărat semnificaţia cuvintelor.“). Din toate aceste texte disparate ale lui Petru Cimpoeşu răzbate spiritul său ludic, ironic şi autoironic, dar şi intransigenţa celui care refuză tiparele, mecanismele convenţiilor sau claustrarea într-un sistem, într-un artificiu literar, într-o formă unică. De aici decurge libertatea fanteziei, tentaţia fragmentarismului, excursurile ludice şi parodice, dar şi sondajele în lumea periferiei, în bolgiile cotidianului, sau explorările trecutului din irealitatea imediată, cu tot freamătul său din culisele memoriei. Un astfel de refuz al convenţiilor transpare din Scrisoare către un tânăr din provincie, discurs incomod despre avatarurile şi inhibiţiile lumii literare, în care se regăsesc sensuri, idei, reflecţii ce dezvăluie o cunoaştere aprofundată a literaturii şi a literatorilor. Revelator este un alt text, Adio, domnule Bălăiţă!, în care dimensiunea tragică e ascunsă în decuparea unor detalii în aparenţă fără importanţă, nesemnificative („Văd că relatarea mea se tot lungeşte, dar nu-mi pot reprima tentaţia de a vorbi despre toate nimicurile astea“), scriitorul mărturisindu-şi incapacitatea de a reda imaginea unui „alt George Bălăiţă decât acela oficial, din scrierile şi interviurile lui“.

Cartea lui Petru Cimpoeşu este, cu aspectul său fragmentar, eteroclit, un experiment literar de excelentă ţinută estetică, toate textele transpunând condiţia omului, a scriitorului, într-un prezent halucinant şi o istorie delirantă („Somnambuli, mereu lipsiţi de prezent, trăim în semirealitate“). Construindu-şi şi deconstruindu-şi cu fervoare semificţiunile, Petru Cimpoeşu recurge la scenografia unui imaginar ludic şi parabolic extensiv din care se naşte iluzia unei naraţiuni care îşi cunoaşte şi îşi acceptă propriile limite şi beneficii, într-un joc lucid al experimentelor şi strategiilor fabulatorii tipic postmoderne.