GELLU DORIAN

1. Am trecut (?) cu bine de o încercare sociopată, despre care timpul va da la iveală adevăruri de care ne vom cruci. Este clar că virusul a existat, există, va exista. Însă amploarea pe care a avut-o, la nivel planetar, a întrecut orice altă prudenţă şi exagerare. Ne protejăm de orice fel de virus, mai mult sau mai puţin periculos, trecem prin epidemii şi pandemii fără să ne dăm seama sau fără să fi intrat în panică atît de mult ca acum, însă ca acum nu s-a întîmplat niciodată. De la previziunile biblice ale apocalipsei pînă la emiterea unor certitudini, venite de la mari savanţi ai lumii, la cercuri legitime de cercetători, de la ştiri exacte la fake news-uri, Covid 19, un virus rebel din stirpea Coronavirus, a zăpăcit lumea şi a pus-o în gardă, încît acum cei care au spus că vine lupul la stînă şi nu a mai venit, puşi în situaţia de a-l vedea sărind gardul în turma de oi, nimeni aproape nu-i mai crede, încît cei care trebuie să ia măsuri se arată disperaţi şi gata să-şi impună autoritatea pe care legea le-o conferă. Pare astfel, din acest punct de vedere, o recăpătare a autorităţii factorilor decidenţi, care îşi pierduseră în ultima vreme autoritatea sau nu mai ştiau cum să şi-o impună în arealul democraţiilor care dau libertăţii tot felul de nuanţe. O fi oare un model de aplicat şi pe viitor, atunci cînd lumea nu va mai putea fi stăpînită?

Nu a fost vorba de singurătate, ci de izolare, de impunerea renunţării la contacte şi comunicări directe, mult mai grave decît singurătatea. Ca scriitor te izolezi de multe ori pe parcursul unei vieţi, fie pentru a scrie, fie pentru a citi, a te documenta, încît din acest punct de vedere nu am simţit nimic apăsător, deranjant. Însă asaltul ştirilor de tot felul, evidenţierea în fiecare zi a numărului morţilor, care oricum ar fi fost şi în afara acestei situaţii invocate, ameninţarea care sună la uşă sub chipul morţii, toate astea te duc mai accelerat spre depresie, te ucid mult mai sigur decît oricare alt virus lăsat liber – în viaţa de zi cu zi, în atmosfera prin care trecem şi respirăm, circulă peste 180 de viruşi, poate mai mulţi, cu care organismul se luptă, se apără, îşi consolidează imunitatea, aşa cum a impus natura de cînd e viaţă pe pămînt. Ori acum cu siguranţă foarte multe structuri omeneşti s-au şubrezit, din cauza impunerii forţate a măsurilor – organismul uman are un scut cu care se apără de tot felul de atacuri exterioare, care, şubrezit de erodările nervoase la care este supus, ca acum, îşi pierde imunitatea. De unde şi opinia că totul a fost şi este concertat. Discriminarea de vîrstă a fost atît de evidentă, încît unii bătrîni au intrat în panică şi au murit pur şi simplu. Pare a fi fost o intenţie de genocid.

Cineva doreşte să schimbe cursul lumii. Şi-l schimbă. De-a fi în bine şi nu în rău.

2. Nu, nu cunosc pe nimeni care a făcut boala, care a fost infectat. Însă ştiu pe foarte mulţi care şi-au schimbat înfăţişarea, de la cea liniştită şi luminoasă la una încruntată, speriată şi întunecată. Mult mai grav decît infectarea cu Covid 19, care provoacă o gripare a organismului, care, dacă este afectat şi de alte boli, aşa cum se întîmplă şi în cazul gripelor sezoniere, se curăţă sau rămîne cu sechele. Statisticile ne stau la dispoziţie şi ele nu mint, aşa cum mint cei care au nevoie de minciună ca de aer, fie el şi infestat. Poate sub acest spectru al sperietorii, lumea de aici încolo se va schimba, ştiu şi eu, în sensul că unii care nu se spălau pe mîini niciodată, nu se igienizau decît cînd mergeau la medic sau îmbrăcau haine noi o vor face mai des de aici înainte – o civilizare absolut necesară. Dar şi asta e o iluzie, un ideal pe care nu toţi îl vor atinge.

3. Personal nu pun o barieră, un hotar între ce a fost înainte şi ce va urma. Lumea nu se va schimba radical, aşa cum se crede, ci îşi va urma regulile încetăţenite, legile proprii, se va înmulţi, va trăi, va muri şi de aici înainte, fie din senin, normal, fie din cauza unor viruşi, unor boli pe care omul le face, că aşa este datul firii omeneşti. Cine vrea să pună un zid între ce a fost şi ce va fi nu va reuşi să facă decît un soi de „zid al Berlinului“ între vechi şi nou, între imaginaţie şi realitate. S-a dorit a fi „un eveniment istoric“, aşa cum este o conflagraţie mondială, însă „pacea“ ce va urma va veni tot cu năravurile vechi ale lumii, în sensul că tot cei care profită de pe urma unor astfel de „stări de urgenţă“, politicienii de regulă, îşi vor îmbunătăţi viaţa, în timp ce resul lumii se va uita spre o altă etapă care să le revoluţioneze viaţa. Nu, totul va fi la fel, cu aceste diferenţe care vor evidenţia cîştigul şi pierderea.

Ce-ar fi de regretat în astfel de situaţie? Poate trecerea timpului, pe care o regretăm oricum. Poate schismele sociale şi deformarea adevărului, din adevărul general în adevărul lor, al celor care au crezut că ne apără, dar ne-au îmbolnăvit. Ştiu şi eu, totul sau mai nimic.

Cultura e o chestiune care se face pe cont propriu, într-un cadru existent şi identitar, încît perioadele de restrişte fie o consolidează, fie o subţiază pînă la inaniţie. Aşa cum a evoluat cultura în societatea românească postdecembristă, cu abandonări masive ale patrimoniului existent şi înlocuirea lui cu improvizaţii de tot felul, valorile cu nonvalorile, nu văd ce cale de salvare ar fi după o perioadă cînd totul a fost pus sub semnul întrebării. O cultură adevărată fie există temeinic, expresiv şi în parametri valorici impuşi de standardele culturilor mari, ori nu există şi este înlocuită cu surogatul unor improvizaţii care o scot din circuitul valorilor universale.