KOCSIS FRANCISKO

1. Acum, din urmă, pare mai complicat decât a fost, pentru că încep să mă întreb cum a fost cu adevărat şi să constat cu un dram consistent de surprindere că nu-s foarte dumirit. Uneori am sentimentul că pot să înţeleg o lume întreagă, dar de cele mai multe ori am îndoieli care numai de la o vârstă încoace au început să-mi dea frisoane, care s-ar putea traduce în cuvinte destul de uşoare la înţeles: nici nu voi mai avea timp. Aşa şi cu ordinul acesta, ca la armată, pentru cine mai ţine minte: stai, culcat, salt înainte, drepţi! Şi pentru ce? Ce a rămas după acel târâş marş printre mărăcini, cu masca pe figură? Doar amintiri negre şi regret pentru timpul pierdut într-un mod umilitor, pentru că n-a adus disciplină, rigoare, chibzuială bărbătească în vieţile noastre tinere de atunci. Mai exact: într-a mea. Mi-a trezit însă un sentiment pe care nu l-am mai pierdut de-atunci – deşi l-am tot îndulcit cu puţinul umor de care dispun –: aversiunea faţă de prostul cocoţat în funcţii. De atunci n-am făcut decât să constat de prea numeroase ori că regula funcţionează ireproşabil: de îndată ce-şi pune fundul pe scaun, prostul devine brusc deştept. Şi ferească-te sfântul să-l contrazici cu vreo umbră de părere, să-i tulburi cumva spiritul iluminat. Ordinul de-acum n-a fost prea ferm, puteai să crezi că nu-i de luat în serios, mai ales că cel ce s-a spălat pe mâini n-a fost altul decât cel ce cu câteva zile mai înainte se dădea marele lucid care vrea să „demitizeze“ un virus şi dădea sfatul rânjitor: schimbaţi canalul. Statul în casă m-a obligat să mă gândesc la mai multe decât aş fi făcut-o în alte condiţii, mai ales că mă cam călca pe nervi să aud de la preşedinte – că, vezi Doamne, el n-are altă treabă – să mă spăl pe mâini. Dar dacă asta era treaba lui… Sau nu avea alta… Şi m-a mai obligat cel mai mare navetist al istoriei, pe care nu-l privea ordinul dat de el însuşi, adică ordin-ordin, dar pentru ceilalţi, el l-a călcat într-un iureş şi mai şi pe valea Oltului, că nu mai era cine să-i încurce coloana oficială, spuneam deci că m-a pus pe gânduri cât o fi costând naveta asta săptămânală, dus-întors, cam ce s-ar putea face cu atâţia bani, un spital, două, grădiniţe, şcoli, alocaţii pentru copii, o autostradă sau măcar o centură ocolitoare. Şi atunci mi-am pus întrebarea la care nu am variante de răspuns: ar trebui să se scrie cu verzale în constituţie că preşedintele locuieşte la Bucureşti – în capitală, na, pentru cazul că s-ar muta altundeva (nu m-am gândit la Sibiu, poate al viitorului…) –, că funcţia nu-i cu jumătate de normă, nu se poate exercita prin delegaţie şi câte altele? Musai să se schimbe constituţia. Şi dacă tot e musai, atunci hai să mai scriem acolo şi că: funcţia asta se poate exercita cel mult două mandate, dar NU consecutive, ca primul mandat să nu se transforme în obsesia obţinerii celui de al doilea. Vedeţi, nu-i bine să fii obligat să stai în casă, treaba te pune pe gânduri şi cugeţi la lucruri înalte şi nu reuşeşti să te mai rupi de acele sfere, că singurătatea nu te bruiază, nu-i cine să-ţi abată gândurile. Şi pe firul acesta m-a mai surprins o analogie tare neplăcută: dă omul o fugă la Bucureşti în a doua zi a săptămânii, convoacă şedinţă cu activul de partid, zice el ce vrea şi ceilalţi iau notiţe, ca să nu greşească la execuţie. Nici comuniştii nu făceau atâtea şedinţe de partid, zău, şi ciuma roşie se plictisise de atâta bătut apa în piuă. Dar ăia nu-şi luau catrafusele după două zile de muncă grea, de palavre, de teme pentru acasă şi nu-şi luau liber la sfârşitul săptămânii trei zile şi, ca spor, şi prima zi a celei următoare. Vai, câte rânduri s-au adunat şi încă n-am spus nimic din ce am făcut, doar câte ceva din ce m-a sâcâit şi nu prea cred să-mi dea pace nici mai încolo, că aşa sunt ele, ca o picătură de mătrăgună.

Dar statul în casă mi-a adus şi câteva mici beneficii, am fost literalmente obligat să fac ceva, ca să nu privesc în gol, aşa că am pus la un loc un volum de proze scurte, unul de interviuri şi unul de cronici şi eseuri critice. Ştiu că e cam mult, dar nu le-am scris acum, doar le-am structurat, lucru care nu mă atrage, de regulă, şi pare o corvoadă. Nu zic nimic despre volumul de poezie, va fi o surpriză. Dar despre traduceri pot vorbi fără ascunzişuri: am tradus un roman al lui Vida Gábor, Povestea unei bâlbâieli, şi sper să apară curând, iar pe cei care vor avea ocazia, şi nu-i deloc greu să transforme vreuna din zilele lor într-o astfel de ocazie, să citească poemele lui Markó Béla din volumul Iartă-ne, Ginsberg, dar şi micul roman al lui Demény Péter, Splendidul mistreţ. Şi am mai făcut multe altele care m-au ţinut departe de zid şi mi-am păstrat capul nevătămat.

2. Nu, din fericire şi pentru mine, şi pentru cei mulţi pe care îi cunosc şi-mi sunt prieteni. Adică: slavă Domnului, suntem sănătoşi, cum sper să şi rămânem.

3. Într-adevăr, vai! Nu ştiu ce va schimba, dar lucrurile n-au cum să continue în felul în care au fost aşezate, asta se vede deja în domeniul nostru, poate îl resimţim mai repede şi mai acut, dar deja ştim că a fost şi va fi din nou capitolul de buget care se taie cel mai uşor şi de unde nu se aud ţipetele celor răniţi, iar suspinul nu se aude decât între apropiaţi. Vom ofta şi nu ştiu dacă se va găsi cineva să audă. Nu vreau să repet truismele puse mereu în dreptul culturii, n-au avut nici altădată, nu vor avea nici acum ecou sau efect. Nici nu ştiu dacă avem ministru al culturii, probabil că nu, după ce s-au desfiinţat atâtea ministere ca să se cheltuiască mai mulţi bani.

Ce regret din ce am avut înainte? Dar şi mai înainte? Sunt câteva, dar unele sunt prea intime, nu le pot spune, îmi lipseşte însă dureros una din marile bucurii, de aceea o şi pun în faţă: întâlnirile cu cei mai dragi prieteni la o cafea, la un schimb de vorbe şi un chip luminos. Sunt un alt fel de aer, care îmi lipseşte tot mai mult. Nici cel mai deştept telefon din lume nu poate înlocui o strângere de mână şi nu poate transmite acele aproape insesizabile schimbări de ton care fac şarmul dialogului.