IULIAN BOLDEA: PASIVITATEA CA REVOLT

Alina Nelega este cunoscută ca autoare de piese de teatru (www.nonstop.ro, Amalia respiră adânc, Kamikaze, În trafic), însă a debutat cu proza experimentală ultim@vrăjitoare (2001). Scris în cheie autenticistă, prin grila unei memorii afective de reală sensibilitate, recentul roman ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Editura Polirom, 2019) este articulat sub spectrul unei însumări pasionante de întâmplări, scene şi portrete, prin care se conturează traseul biografic al unei tinere din anii ’80. Tema privilegiată a cărţii e reprezentată de avatarurile feminităţii în perioada dictaturii comuniste, feminitatea fiind percepută „în ipostaze diverse şi sub aspecte variate, de la avânt la mutilare, cu dragostea, maternitatea şi sexualitatea incluse“, într-un roman „puternic şi necruţător“ (Sanda Cordoş). Povestea Cristinei, elevă de liceu, apoi studentă şi în cele din urmă profesoară în secuime se întretaie pe de o parte cu descrierea fundalului social-istoric (comunismul, condiţiile mizere, compromisurile etice, improvizaţiile sociale), dar şi cu o dezbatere asupra mentalului colectiv (strania pasivitate a oamenilor, ecuaţia relaţiilor interetnice, problema homosexualităţii şi a libertăţii de gen, a cenzurii şi a sancţiunilor etc.). Romanul este scris, în mare măsură, sub imperiul afectivităţii, al reacţiei subiective prin lentilele căreia se întrevăd realităţi, siluete umane, reprezentări şi staze ale socialului. De altfel, într-un interviu, Alina Nelega mărturiseşte: „Cred că a lucra cu memoria afectivă, după cum spune Coleridge (şi în teatru, ceva mai tîrziu, Stanislavski), e o condiţie esenţială a ficţiunii. Dar, ca şi în scenă, poţi recurge la echivalarea emoţională pe care o presupune scrierea unui text bazat pe documentarea unor evenimente pe care nu le-ai trăit. E posibil ca un autor de 30 de ani să scrie mai bine decît mine despre comunism, folosindu-şi talentul, sensibilitatea şi empatia. Diferenţa constă în faptul că, pentru mine, romanul acesta e foarte personal, am trăit realitatea aceea. Iar amintirea revine, coşmaresc sau asociativ, aproape reflex. Revine şi colectiv, în viaţa socială, dar şi în viaţa privată, prin poveştile cu care generaţiile care n-au trăit acele vremuri se hrănesc de la părinţi şi bunici“.

Romanul Alinei Nelega redă o imagine a epocii comunismului şi a conştiinţelor torturate de resemnarea de a trăi într-un mediu anihilant, în care teroarea lipsei de libertate şi cenzura impuneau o atmosferă insuportabilă. Naraţiunea este, de fapt, şi un apel la memorie şi la adevăr, la codul greu de descifrat al anamnezei impregnate de afectivitate şi al reprezentării cu acurateţe etică a evenimentelor şi faptelor. Prietenia dintre Nana şi Cristina, destinul lor paradoxal, pasiunea lor erotică, peripeţiile prin care trec, scenografia întâmplărilor şi a faptelor, parcursul lor existenţial sinuos, toate acestea sunt trasate cu un simţ sigur al naraţiunii şi al desenului epic, cu vervă discursivă şi atenţie la detalii. S-ar mai putea observa acuitatea sesizării dramatismului situaţiilor-limită şi al simptomelor degringoladei etice, într-o lume în care renunţarea, compromisul, pasivitatea şi revolta surdă sunt figuri emblematice ale unui univers dantesc, dominat de recuzita suferinţei şi a coşmarului, de răni atroce şi de abuzuri, de o dialectică a vinei neştiute şi a traumei ascunse. Substanţa romanului este densă, personajele au credibilitate şi pregnanţă caracterologică, fluxul narativ e adesea aglutinant, cu răsturnări de situaţii, cu planuri epice multiple, care se întretaie şi se suprapun, în contexte referenţiale trasate cu precizie. Descrierea unei călătorii e realizată ca un amalgam de detalii, expresii, dialoguri, într-o tonalitate dinamică, cu desen ferm şi consistent: „Acceleratul e destul de liber, aerisit, aproape confortabil, au schimbat la bişniţari ultima sută de dolari, a luat bilete la a-ntâia. Îl întinde pe Ştefan pe bancheta capitonată cu stofă roşie, imprimată cu sigla cefere, ridică braţele scaunelor, femeia de pe locul de lângă geam nu comentează, o priveşte compătimitor – sărăcuţul de el, dar tatăl unde e, călătoriţi aşa, singură, cu copilul, cu bagaje, săraca. Da, săraca, e vai de capul ei, n-are pe nimeni, îi vine să plângă şi izbucneşte în lacrimi pe umărul femeii. E frumos îmbrăcată, coafată cu grijă, se duce la Bucureşti, la o soră de-a ei. Cristina plânge în hohote, eu n-am nici fraţi, nici surori, plânge tot mai tare, mai nestăpânit, nu se mai poate opri, vezi, asta e problema cu plânsul, dacă ai început, lacrimile curg, trenul pleacă fluierând a pagubă, ea plânge cu sughiţuri, gata, gata, femeia o bate pe spate. Miroase bine, a haine curate şi a deodorant bun, miroase ca maică-sa, o strânge mai tare în braţe şi tot nu se poate opri – sperii copilul. Ştefan se uită la ea, guriţa i se lasă în jos şi începe să smârcâie din năsuc. Femeia i-l şterge, nu-i nimic, mamă, hai bea un pic de apă, toarnă dintr-o sticlă apă minerală într-un pahar curat de termos pe care-l scoate din geanta de voiaj – linişteşte-te. O să fie bine, ajungi acasă şi o să fie totul bine, cum te cheamă, puiule? vaaaai, da’ ce nume frumos ai, ca tine, voinicel. Pe mine mă cheamă tanti Adriana. Se prezintă şi ea, printre suspine – unde mergeţi? a, la bunici, ce bine o să fie – trenul prinde viteză – hai, trage-ţi sufletul puţin, ai încredere, Isus te iubeşte, Isus are grijă de tine, ne iubeşte pe toţi, ne apără de rele, a fost voia Domnului că ne-am întâlnit, necunoscute sunt căile Lui, dar El ne e pavăză şi sprijin, Domnul nu te lasă, te încearcă – şi cu cât te încearcă mai tare, cu atât te iubeşte mai mult“. Trecerea de la un registru semantic la altul, de la esenţial la banalul cotidian este insesizabilă: „Trebuie doar să ai un pic de credinţă, sufletul se hrăneşte cu credinţă, se adapă din izvorul limpede al iubirii, vrei o gură de cafea? Miraculos, toarnă cafea dulce şi aromată din termos, scoate nişte biscuiţi săraţi“.

Ceea ce este cu adevărat o marcă a scriiturii Alinei Nelega este caracterul scenic, la care se adaugă verva dialogurilor, scenografia adecvată a naraţiunii, niciodată exagerat asamblată, cu un dozaj optim al situaţiilor şi secvenţelor epice, în ciuda unor ocoluri, digresiuni sau paranteze care, totuşi, nu au rol dezarticulant, conservând tensiunea, starea de alertă a cititorului pus în faţa unor întâmplări, peripeţii sau stări afective dintre cele mai deconcertante. Cu un simţ net al expresivităţii banalului cotidian, prozatoarea ştie să discearnă esenţialul de neesenţial, să surprindă cu suficientă precizie detaliul cu adevărat revelator, într-o construcţie epică multiplu stratificată, cu ramificări de episoade colaterale, cu scene de real impact, chiar dacă există, cum spuneam, destul de multe divagaţii, explicaţii diegetice de care naraţiunea nu avea neapărat nevoie pentru a funcţiona la parametri estetici optimi. Examinând traumele epocii comuniste, prin secţionări transversale într-un timp şi un spaţiu declinant, Alina Nelega angajează în spaţiul naraţiunii fluxul unei memorii impregnate de afectivitate, într-o scriitură alertă, expresivă, cu amprentă etică, prin care sunt revelate marile, tulburătoarele teme ale comunismului românesc, ale lumii în care am trăit înainte de 1989, cu conştiinţe umane torturate de contrastul dintre nevoia de libertate şi mutilările pe care regimul comunist le provoca indivizilor. De aici decurge caracterul depoziţional al cărţii. Prin substanţa epică, prin personaje, tonalitate şi discurs, romanul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat trasează cu fidelitate imaginea unei epoci şi desenul unor conştiinţe ultragiate, reprezentând cu acuitate revolte, pasivităţi, compromisuri şi traume, într-o cheie afectiv-nostalgică, livrescă şi lucidă.