Mumificare şi miresme

 

Şi nu ştiu cum

Tigrul cel tandru

Din ochiul de sus

Mă poartă întruna pe-afară,

Să pot vedea oceanul cel galben,

Mort odinioară.

Deasupra cerului de-acum,

Mai bat necontenit abise.

 

Deodată, nişte tăceri subţiri

Se clatină în mersul meu,

Pe firele lor înfundate

Iar aburitele săbii

Din zorii desculţi

Mă dor mai departe:

O oboseală înmiresmată, o lebădă

Risipindu-şi graţiile cu furnicile nopţii,

Un chip fără veste fluid,

Orizontul topit într-un vechi relief mătăsos,

Acasă, în crângul ochilor, sânziene.

 

 

Secvenţe de mirare

 

Lângă biserică mai ştiu

Un bănuit miros de tei

Şi-o linişte albă

Ce-aşteaptă treziile mele fugare,

Ca florile câmpului, tăcut şi blând decapitate.

 

Doar ochii-mi sună înăuntru

Ţintuind întâmplarea pe tâmple

Şi venele mele, toate,

Se subţiază într-o singură noapte

Şi lunecă, pe furiş, ca un mineral străveziu,

Prin glezne şi tălpi, în cerul viclean,

Pornit într-o curgere fără sfârşit.

 

Azi iarăşi lunec în inima-mi de ambră,

Cu mirare netezind-o timid

Şi-n orice pas, în fiecare arbore

Îmi scutur petalele ochilor

Şi iarăşi, copilăreşte

Calc voluntar peste

Ierburile multe, centrifugate

Peste genunchii mei neplecaţi,

Nemaivăzând cum

Mă înghesuie

În viaţa din moarte.

 

 

Apropierea de necunoscut

 

Ceea ce simt mi se pare şi mie incredibil,

Acum, în puţinul ce-l mai ştiu

– Ca un puls neaşteptat şi intermitent –

După ce am uitat totul cu totul,

E numai amintirea a câte ceva

De parcă n-aş fi fost eu acolo şi atunci,

Şi nici faptul că-mi amintesc,

Acum şi aici, n-ar fi întru totul real,

Ca şi cum aş afla cu surprindere despre ceva necunoscut,

Abia bănuit, un fel de aromă promiţătoare dar repede stinsă,

Rarefiată ca aerul viclean din Lassa

– Chiar l-am văzut într-un relanti vag şi difuz –

Ca o pânză veşnic dezlânată, din nou şi-n fiece clipă,

Din care curg chipuri prelungi, fără formă,

Le recunosc, tot atât de familiare

Precum norii leneşi de vară

Şi care nesmintit – îndărătnică viaţă –

Îmi bântuie visările, mişcările,

În timp ce-mi urmăresc mâna care se-ntinde spre ceva,

Orice aş putea apuca ori aşeza pe o masă,

În timp ce privesc urmele paşilor mei

Simţiţi încă în văzduh şi sub ape,

Dar, de fapt, în tot acest timp, aştept fără-ncetare

Nişte instrucţiuni sau coduri de bună folosire

A fiinţelor vii, în caz că aş fi şi eu cuprinsă

În repezita lor nemişcare

Şi-aşa, deocamdată, tot butonez ilicit şi empiric

Clapele unui mecanism

Pe care nu-l înţeleg, nici nu ştiu în ce limbă

Aş putea citi instructajul lămuritor,

În tot acest timp stau să aleg

În ce duh să mă urc, să nu mai rămân

Acel statornic corp ce nu-şi află asemănarea

Cu propriul chip, despărţit de toate celelalte persoane,

Ce mişună ţanţoşe prin respiraţia mea,

Fiindcă toate întrebările sunt nişte fiinţe aievea,

Care stau culcate pe spate

Ca două inconştiente linii orizontale şi

Cu care te obişnuieşti,

Precum nedumeririle ce-ţi devin părinţi, fraţi şi surori

Până-n clipa în care toată această umbrire de sine

Coboară fulgerător în vedenia ascunsului:

Mi s-a arătat, în biserica din Larnaca,

Demonul păzitor pe sarcofagul lui Lazăr,

Cel mort a doua oară în insula Afroditei,

După treizeci de ani de la adevărata lui înviere.