KIA, KIA, KIU, KIO* de Ştefan Manasia

Ultimele două nudiste

şi ultimul yoghin

la plajă pe micul rîu.

Obrazul ei se împurpurează

după ce pe faleza îngustă

abia m-a atins.

Octombrie renegat,

soarele tău

întinereşte arborii,

face obscenă

orice referire

la reţele sociale şi cluburi.

Octombrie renegat,

cu boticuri de fosfor

labradorii împing

din aval în amonte

peştii sedaţi.

Şi mi-aş da rinichiul să ştiu,

cînd îl văd ştergîndu-şi

cu batista de piele

ochelarii subţiri

(lupul alsacian

îi încolăceşte picioarele),

dacă sexagenarul

imponderabil şi relaxat

este un fost securist

un vierme capitalist

ori dimpotrivă

un om cumsecade

dintr-o ţară pierdută.

Peste patul de alge

cureluşele poşetei

abandonate

sînt ikebana,

Octombrie al meu,

Octombrie al Esterei,

Octombrie renegat!

*  „Dacă strigătul obişnuit sună ca un fel de «kia» pe un ton ridicat, acest strigăt de chemare distinct sună ca un «kiu» ori ca un «kio».[…] Este vorba în ambele cazuri de strigăte de chemare: «Vino cu mine!» Dar stăncuţa strigă «kia» atunci cînd «se pleacă în excursie», aşadar cînd pleacă de la colonie. La «kiu» în schimb accentul se pune pe întoarcerea acasă. Observasem deja că stolurile călătoare de stăncuţe strigau altfel decît păsările mele, şi anume cu o nuanţă mai deschisă. Acum am aflat de ce. Fiind departe de locurile natale şi nemaiavînd niciun contact cu colonia de baştină, stăncuţele călătoare nu folosesc strigătul «kiu», care semnifică reîntoarcerea acasă; în aceste condiţii nu se aude decît sunetul «kia», specific perioadei de migraţie.” (Konrad Lorenz, Vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii, Humanitas, 2019, pp. 92-93)

Din volumul în pregătire
Sursele obscure