NICHITA DANILOV: SIMFONIA MUTĂ. STRADA TROMPETELOR

Căldura era în toi. Pietrele fierbeau. Nisipul ne frigea tălpile. Când ne încumetam să ieşim pe trotuar, în urma noastră rămânea asfaltul găurit de şlapi. La amiază zăceam în şezlongurile noastre pe terasă, privind în depărtări. Potopit de toropeală, îmi simţeam sufletul desprinzându-se încet, ca o scamă, din trupul năduşit de căldură, îmbrăcat într-o cămaşă subţire de pânză de in, pătată la subsuori, şi o pereche de pantaloni scurţi, ce-mi conferea aerul unui explorator pregătit să străbată în lung şi-n lat o junglă nevăzută. Urmăream această uşoara adiere „lăuntrică“ trăind senzaţia că mă risipesc printre plopi şi alţi copaci prăfuiţi peste care sufletul meu zbura asemenea unui puf de păpădie.

Zgomotul plajei îmi zgândărea plăcut timpanele. Savuram din plin acest abandon, lăsându-mi ochii uşor întredeschişi pradă luminii solare. Pete roşii şi verzi se roteau în jurul irişilor, luând forme din ce în ce mai ciudate. La o simplă apăsare a pleoapelor, dispăreau stingându-se încetul cu încetul, în rotocoale colorate de lumini şi umbre. În ciuda arşiţei, niciunul dintre noi nu renunţase la alcool. Unii aveau în faţa lor câte un pahar de votcă rece, cu bucăţi de gheaţă ce se topeau alene, asemenea unor salamandre cristaline, ce se sfărmau în alte salamandre, din ce în ce mai mărunte. Alţii se mulţumeau să-şi moaie buzele în vinul aburit, abia scos din frigider. Unele doamne, ne priveau cu un ochi compătimitor. Altele nu se sfiau să bea cot la cot cu noi. Flavian, maestrul nostru de ceremonii, cu aerul său de senator roman aflat mereu într-o stare de euforie, ne recomanda în fiecare zi:

Un pic de coniac sau de pălincă la amiază te face să transpiri. Iar transpiraţia marină elimină toxinele din organism. E ca o eliberare…

Îi urmam sfaturile. Beam votcă sau coniac şi transpiram din plin. Ne relaxam atât de mult, încât mâinile ne atârnau pe lângă trup, moi ca nişte cârpe. Moleşeala nu ne împiedica, totuşi, să facem şi un mic efort: târându-ne la marginea plajei, ne întindeam picioarele în valuri. Pe la ora trei mergeam la siestă. Stăteam întinşi în pat până la cinci. Alcoolul îngurgitat şi hrana frugală ne răvăşea simţurile. Ne sculam mahmuri şi coboram din nou pe plajă. Intram în apă şi înotam lejer pe spate, privind cum se perindă câte un norişor firav pe un cer de culoarea şofranului. Maestrul nostru de ceremonii apărea doar când soarele dădea să asfinţească. Se întindea aproape gol pe nisip, lăsându-şi trupul în voia brizei marine. Îl îngropam de viu acolo, înjghebând deasupra burţii lui o piramidă, în vârful căreia înfigeam un steguleţ albastru. Ceea ce însemna: atenţie, furtună… Culegeam apoi cutii de bere, scoici, dopuri de vin şi ambalaje de la îngheţată şi tot felul de beţe, din care construiam un cimitir marin. Seara, lângă stânci, ne înjghebam un foc de tabără. Dansam şi jucam cărţi în jurul lui. Îl stingeam, mult după miezul nopţii, cu jeturi de şampanie…

După căderea întunericului apărea şi Alex Doghy. Se aşeza la umbra stâncilor, nu departe de foc, lăsându-şi barbişonul pradă brizei. Aerul său uşor donquijotesc, de personaj ireal, coborât din alte sfere, era accentuat de nasul drept, semeţ, plutind deasupra bărbiei avântate, de pletele castanii, argintate pe alocuri, de trupul costeliv, adus pe spate, împodobit cu două picioare lungi, subţiri, ca de păianjen. De felul lui, Doghy era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în şir fără să schimbi o vorbă. Stând în amurg pe ţărm, cu picioarele încrucişate sub el, de la depărtare părea un idol cioplit din lemn, pus să vegheze marea. Mă simţeam bine în această companie. Alex Doghy venea aici, la pensiune, în fiecare vară, împreună cu soţia şi cei doi copii ai lor. De data asta, nu ştiu din ce pricină, Doghy venise singur. La ora prânzului, îl întâlneam pe terasă. Stătea acolo moţăind cu ţigara în colţul gurii şi paharul de whisky pus pe măsuţa de sticlă sau direct pe balustradă. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Ştiam că pe la sfârşitul anilor optzeci, reuşise să plece în exil, stabilindu-se la Stockholm, şi că după Revoluţie se întorsese în ţară. La scurt timp după sosire, nostalgia după locurile natale s-a transformat în înstrăinare. Nu numai prietenii, ci parcă şi casele îşi schimbaseră înfăţişarea. Mergea pe străzi şi se simţea străin. Sentimentul acesta se acutizase atât de mult, încât după un an şi şase luni de peripeţii, Doghy îşi strânse bagajele şi se întoarse la ai lui, la Stockholm.

Biografia lui Doghy exercita asupra mea o atracţie deosebită. Nu cunoşteam prea multe amănunte despre viaţa sa, aflasem, totuşi, suficiente lucruri pentru a-mi face o idee despre caracterul şi modul său de-a fi. Gesturile lui Alex deveniseră pentru mine previzibile. În conştiinţa mea se imprimaseră o parte din ticurile lui. Câteodată, îmi simţeam faţa străbătută de aceleaşi rictusuri pe care le observasem şi la Alex. Un anumit fel de-a zâmbi dulce-amar,  făcând o cută în colţul stâng al gurii, uşor asimetric faţă de celălalt colţ. Sau modul său de-a ridica sprâncenele mi se imprimase atât de bine în minte, încât atunci când stăteam  în faţa oglinzii, imitându-i fără să-mi dau seama gesturile, mă transformam într-un fel de sosie a lui Doghy. Privindu-mă în oglindă, îi puteam reconstitui,  fără să dau prea mare greş, trăsăturile. Îi intuiam trăirile, stările de angoasă, dar şi clipele de linişte interioară. Eram legaţi unul de altul de un fel de cordon ombilical, care ne făcea să ne intuim stările sufleteşti, ca şi cum am fi avut placentă comună. Amândoi eram atraşi de artiştii excentrici, vizionari. Zăbovind noaptea pe ţărm, ascultând marea agitată, ne aduceam aminte de povestirile lui Poe, dar nu uitam să-i evocăm pe Blake, pe Melville, pe Baudelaire cu Albatrosul său, după cum nu uitam să recităm, ascultând zgomotul valurilor mării ce se spărgeau de ţărm, Corabia nebună a lui Rimbaud.

Discutam despre Blake, dar şi despre Strigătul lui Edvard Munch.

Doghy visa să pune în funcţiune o „instalaţie“ în care hornurile să fie legate între ele prin intermediul unor scări împletite din frânghii de mătase. În fiecare coş ar fi urmat să fie amplasată câte o trompetă, vestind apocalipsa vremurilor ce vor veni.

Ştii, îmi spuse el, am avut o perioadă când am pictat numai coşuri. Privite de sus, de jos. Dintr-o parte şi din alta. Din toate unghiurile posibile şi imposibile. Apusurile mele de soare erau punctate de hornuri. Hornuri din care ieşeau mâini, picioare şi limbi de foc. Am pictat hornuri acoperite de solzi de peşte şi reptile, hornuri acoperite de pene şi hornuri acoperite de păr. În timp ce pictam aceste viziuni groteşti râdeam ca un nebun de unul singur. Totuşi, în ciuda veseliei mele nebuneşti, sufletul meu devenea pe zi ce trece mai închis în sine, mai trist, mai sumbru. Pictând, eram cuprins de sentimentul că la sfârşitul travaliului meu o să mi se întâmple ceva rău. Pe măsură ce angoasa mea creştea, creştea în mine şi dorinţa de a-mi exploata tema până la capăt. Pictând, îmi sondam abisul lăuntric.

Subconştientul. Coşmarurile, visele de rău augur. Da,  am pictat hornuri timp de un an de zile. Hornuri pe care creştea iarba şi hornuri din care apăreau crengi înflorite de cireş şi măr. Hornuri năpădite de ciuperci şi hornuri năpădite de ochi şi dinţi, ce urlau la o lună nevăzută, plutind undeva departe în hău, dincolo de timp şi spaţiu. Era, desigur, şi urletul lui Munch acolo, dar şi un urlet necunoscut mie, lugubru, greu de expus în cuvinte. Noaptea, scoteam din atelier tablourile, le rezemam de perete şi, lăsându-mă în patru labe, începeam să urlu. Auzindu-mi disperarea, câinii urlau şi ei. Mărturisesc că beam destul de mult în vremea aceea, şi alcoolul îmi amplifica angoasa. Goleam câte o cutie de bere şi urlam. Apoi râdeam de unul singur ca un apucat. Vroiam să mă opresc, dar nu puteam. Şi atunci beam whisky sau votcă, până cădeam pe podea lat. A doua zi mă sculam mahmur, dar nu mă dădeam bătut.

Până am ajuns la saturaţie. Mi se făcuse lehamite de acest subiect. Mi-am înşirat pânzele pe podeaua atelierului şi le-am privit cu atenţie. Obsesia mea devenise bolnăvicioasă. Pornisem de la un program şi ajunsesem la viziune. Zarurile aruncate-n horn, desigur, te puneau pe gânduri. Ca şi mulţimea de cărţi de joc aflate pe acoperişuri. Şi, totuşi, ceva mă deranja. Nu cumva mergeam pe o cale greşită?! Mi-a fost la un moment dat teamă că viziunea mea atinge kitsch-ul. Mi-am ridicat pânzele de jos şi le-am agăţat de pereţi. Cu cât le contemplam mai mult, cu atât nemulţumirea mea creştea. O simţeam ca pe o gheară înfiptă în inimă. Am stat închis o săptămână în atelier, mi-am contemplat tablourile şi am băut până la nesimţire. Aşezat pe podea în mijlocul atelierului îmi priveam pânzele, frământându-mi mintea. Cu un ochi atent, le cântăream defectele şi calităţile. Nu reuşeam să ajung la nicio concluzie. Oare tot ce pictasem era kitsch?! La ce bun fusese atunci travaliul meu?! Se adunaseră o groază de sticle şi cutii de bere lângă mine. De mâncat, mâncasem puţin. Totuşi, încetul cu încetul, frigiderul se golise. Ce era de făcut?! Trebuia să cobor la băcănie şi să aduc provizii noi. Gândul acesta m-a făcut să transpir. Eram slăbit, mâinile şi picioarele îmi tremurau. Mă simţeam culpabil. Culpabil faţă de mine şi faţă de prietenii mei. La ce îmi folosise nebunia aceasta dacă tablourile mele, în care pusesem atâta patimă, erau o ilustrare a kitsch-lui?! De ce căutasem cu tot dinadinsul o temă atât de insolită, dantescă în esenţa ei?! De ce pictasem hornuri şi nu flori, de pildă?! Ce vroiam să demonstrez de fapt? Dumnezeu mă pedepsise pentru orgoliu, pentru insolenţa mea! Hornurile îmi jucaseră o festă! Mă împinseseră spre kitsch!  M-am frământat aşa încă vreo două zile. Tablourile mă îngrozeau. Nimic nu era autentic în ele, totul era fals. Golind ultima sticlă de votcă, le-am scos pe rând în curte şi acolo, aşezându-le cu grijă unul peste altul, am  clădit un horn, şi le-am dat foc. Hornurile au ars frumos. Şi odată cu ele şi dorinţa mea de a le picta…

Îi priveam profilul din linii ferme, avântate, haşurate în întuneric, peste care-l luminau reflexele roşiatic-aurii ale tăciunilor aproape stinşi şi zgomotul valurilor mării ce se izbeau de ţărm.

Păcat, am zis după un timp. Şi n-ai păstrat nicio relicvă?

La ce bun? zise Alex. N-am păstrat nimic, n-am vrut să am niciun regret.

Şi n-ai avut?

Nu ştiu, răspunse Doghy. Deseori mă simt culpabil. Culpabil faţă de propriul meu destin. Nu ştiu cum să spun, ca să mă înţelegi. Există în mine o forţă care mă împinge spre creaţie. Şi alta, spre distrugere. De fiecare dată, când termin o lucrare prima mea tendinţă e s-o fac bucăţi. Mi-e teamă s-o arăt cuiva…

Şi n-ai păstrat măcar nişte fotografii? Vreo înregistrare?

Am filmat hornul alcătuit din tablouri. L-am surprins cum ardea. Pânzele se scorojeau, se răsuceau în spirală, ardeau frumos. Era un adevărat spectacol. Scânteile săreau ca nişte artificii în întunericul din curte.

Ai păstrat înregistrarea?

Nu, răspunse Alex. Eram cuprins de-o stare de exaltare ce se învecina cu delirul. Trăgeam din sticlă de whisky, chiuiam dansând în jurul focului şi în acelaşi timp filmam. Când focul s-a stins, am îngropat aparatul în tăciuni… A ars destul de greu. A trebuit să-l întorc ca pe un cartof de pe o parte pe alta ca să se prăjească de tot. Ca să fiu sigur că mi-am dus treaba la bun sfârşit, am desprins o şipcă de la gard şi l-am lovit de-a latul până s-a făcut bucăţi-bucăţi. Repet, n-am vrut să păstrez nicio vagă umbră din ce-am pictat.. Mă săturasem de hornuri peste cap. Şi totuşi…

Şi totuşi? am întrebat răscolind cu vârful şlapilor în jarul ce mocnea pâlpâind uşor la răsuflarea brizei.

Câţiva pescăruşi, ţipând înăbuşit, stăteau pe stabilopozi curăţindu-şi aripile. Alţii umblau pe nisipul umed, răscolind cu ciocurile resturile căzute din coşurile de gunoi. Umbrele lor lungi se clătinau pe valuri.

Şi, totuşi, răspunse cu un glas stins pictorul, n-am reuşit să scap de obsesie. Hornurile îmi apăreau acum în vis, sub forma unor tablouri celebre pe care le pictam schimbând uşor compoziţia. Şi nu numai că le pictam, dar chiar trăiam în interiorul lor, transfigurat într-un  obiect insignifiant din decor…

Nu prea înţeleg, am spus… Caută să vorbeşti ceva mai limpede.

Nu ai cum să înţelegi. Sunt legi ce ni se relevă doar în vis. În momentul în care te trezeşti din el, legile se evaporă odată cu imaginile din vis. Tot ce era limpede acolo, devine tulbure şi fără sens. Moara de la Galette, Casa Galbenă, Lan de grâu cu corbi îmi apăreau în vis în culori şi forme curgătoare, ce se amestecau între ele, antrenând în puhoiul lor tot ce le ieşea în cale. Mă simţeam în interiorul pânzelor ca o bucată de aşchie de lemn nimerită într-un vârtej. Încercam din răsputeri, mişcându-mi mâinile şi braţele să ajung până la marginea tabloului, ca să ies din marasm. Dar braţele nu se mişcau. Şi atunci vedeam căscându-se sub mine gâtlejul roşu al unui horn, din care ieşeau limbi de foc. Încercam să strig, să urlu, dar buzele nu mi se mişcau. Căzut pradă unei nelinişti îngrozitoare mă zvârcoleam în pat şi mă trezeam o clipă din coşmar, apoi din nou adormeam. Chiparosul foşnea îngrozitor, în timp ce la orizont corbii, transformaţi într-un râu de hornuri, se abăteau asupra mea. Mă trezeam plin de transpiraţie. Căutam bâjbâind cu mâinile sticla de whisky pusă lângă noptieră, trăgeam o duşcă bună şi mă culcam la loc. Cel mai mult mă chinuia însă celebrul Autoportret cu urechea tăiată pictat de Van Gogh la scurt timp după criză. Îl vedeam pe Vincent privindu-se în oglindă cu faţa răvăşită de o ură îngrozitoare. Apoi mâna sa dreaptă înarmată cu un brici se ridica deasupra capului  în timp ce stânga apucând urechea de pavilion o îndepărta de ţeastă. În vis, eu eram urechea, dar şi briciul, şi mâna încleştată pe mâner. Coşmarul era atât de real, încât atunci când mă trezeam din vis, vedeam zăcând în faţa mea urechea retezată, care, simţind că m-am trezit, se zbătea în aşternut ca un peşte aruncat din apă pe uscat, în barcă, umplând aşternuturile de sânge. Încercam să pun mâna pe ureche, dar ea era atât de lipicioasă încât îmi luneca printre degete, ca o moluscă,  scurgându-se din palmă. Mă năpusteam asupra ei ca disperatul, dar ea aluneca mereu cu perfidie dintr-un loc în altul. Astfel trecea o bună perioadă de timp, până realizam faptul că trăiam din nou un alt coşmar şi asta mă făcea să răsuflu liniştit. Îmi pipăiam în vis urechea şi o găseam la locul ei. Asta mă liniştea şi mai mult. Ca să mă conving, totuşi, că simţurile nu mă-nşeală, mă ridicam din pat şi mergeam în faţa oglinzii. Da, urechea se afla la locul ei. O priveam cu atenţie, chiar cu recunoştinţă. Pe măsură însă ce mă adânceam în contemplaţie, înfăţişarea ei se schimba uşor. Lobul urechii se alungea, iar pavilionul se transforma într-o adevărată pâlnie de gramofon. O priveam şi urechea mă privea şi ea cu un ochi prins undeva  înăuntrul timpanului. Mă încruntam la ea şi ea se încrunta la mine. Zâmbind, mă apropiam de pâlnie şi aruncam o privire înăuntru. Canalul auditiv era prevăzut din loc în loc cu câte o scăriţă. Vroiam cu tot dinadinsul să văd nicovala,  ciocănaşul, cochilia interioară şi mai cu seamă trompa lui Eustachio, care, în vis, avea pentru mine o conotaţie religioasă. Eram pe jumătate conştient că dorm şi pe jumătate că sunt treaz. La drept vorbind, nici nu-mi păsa: mă obişnuisem atât de mult să trec dintr-un coşmar în altul, încât, la un moment dat, aşteptam cu nerăbdare momentele de groază, ca să le savurez din plin. Şi, bineînţeles, după cum era şi de aşteptat, în fiecare episod din coşmar apăreau şi coşurile de rigoare şi atunci urechile, ochii şi întreg peisajul se umplea de ele. Mă sculam răvăşit, privind cu teamă în jur. În nări îmi stăruia un miros înecăcios  de fum, iar în urechi îmi stăruia sunetul trâmbiţelor lui Eustachio. Coşmarurile m-au chinuit aşa mult timp.

Fragment din nuvela
Simfonia mută. Strada trompetelor.