Oliviu Crâznic

Într-un roman scris în anul 1863 (Parisul în secolul al XX-lea), J. Verne anticipa (printre altele) utilizarea pe scară largă a unui sistem de „calculatoare mecanice“ interconectate electric, utilizat de către populaţie cam în modul în care a început să fie utilizat în anii ’90 Internetul. Toţi în Zanzibar (J. Brunner, 1968) descrie remarcabil lumea începutului de Mileniu al Treilea – inclusiv importanţa covârşitoare pe care o ocupă astăzi interactivitatea şi socializarea multimedia. În Maşinăria se opreşte (E.M. Forster, 1909), rasa umană a pierdut contactul cu lumea naturală, trăind în izolare cu ajutorul (apoi în slujba) unei „omnipotente“ Maşinării. În Soarele gol (I. Asimov, 1957), facem cunoştinţă cu o societate în care contactul fizic este riguros evitat, interacţiunea umană având loc strict prin intermediul tehnologiei holografice. Iar în pelicula cinematografică intitulată Contaminare (2011), un virus provenit de la lilieci (via bucătăria asiatică), similar unei gripe, declanşează o pandemie.

S-ar putea crede, prin urmare, că apariţia Internetului şi a reţelelor de socializare „virtuală“, dependenţa societăţii de Internet, precum şi actuala pandemie, nu ar fi trebuit să ne ia prin surprindere. Desigur, de la speculaţia beletristică ori cinematografică (chiar cu bază ştiinţifică) până la realitate este cale lungă; şi, după cum s-a dovedit deja, nu am fost, încă nu suntem pregătiţi pentru cele menţionate mai sus.

Internetul începuse să ne domine viaţa dinainte de pandemie; acum, dominaţia se extinde. Vrând-nevrând, distanţa pare a fi, momentan, singura metodă sigură de a evita infectarea cu un virus letal; ne putem aştepta, prin urmare, ca această distanţă („socială“) să reprezinte caracteristica viitorului previzibil.

Ceea ce nu trebuie să scăpăm din vedere, referitor la „Era online“ (spre care ne îndreptam oricum, de bunăvoie, dar care a sosit, forţat, mai devreme decât am fi dorit), este faptul că, actualmente, omul de rând nu stăpâneşte tehnologia de care se serveşte. Puţini utilizatori ai Internetului conştientizează (luându-şi măsuri adecvate de precauţie) riscurile activităţii „online“: modul în care se pot pune la cheremul infractorilor, unele consecinţe asupra sănătăţii fizice şi psihice, amploarea manipulării/dezinformării multimedia, intruziunea în viaţa privată a individului (după modelul sugerat de G. Orwell în 1984).

Aşadar, „viaţa online“ nu reprezintă altceva decât o opţiune care a devenit, în mod fortuit, obligaţie – depinde numai de noi să o transformăm din nou în opţiune (eradicând pandemia) şi să îi maximizăm avantajele, reducându-i dezavantajele în acelaşi timp (prin îmbunătăţirea tehnologiei şi a conduitei noastre ca utilizatori ai acesteia).

În ceea ce priveşte cultura înaltă, riscul „înecării“ în incultură şi semidoctism, într-un mediu în care are acces toată lumea şi în care, prin urmare, erudiţii se pot afla numai în minoritate, este unul deloc neglijabil – tot aşa cum informaţiile serioase, de încredere, se pierd sub valuri de informaţii false şi de opinii neavizate, făcând tot mai dificilă „descoperirea“ adevărului, a valorilor.

O posibilă soluţie: crearea unui Internet Certificat (pus la dispoziţie în schimbul unui abonament „scump“) destinat ştiinţelor, artelor, jurnalismului profesionist. Este probabil ca ahtiaţii după divertisment să se ferească de o asemenea investiţie (păstrând Internetul „ieftin“) – iar conţinutul necorespunzător (calitativ, nu din punct de vedere al opiniilor: în nici un caz nu propunem o îngrădire a libertăţii de exprimare, şi aşa tot mai drastic îngrădită în noul mileniu!) ar putea fi înlăturat de către persoane calificate, remunerate în acest scop.

În orice caz, cultura trebuie să găsească o cale pentru a se adapta unui „online“ cvasitotal (chiar în cazul fericit al stingerii pandemiei); este şi posibil, şi necesar (în ciuda tranziţiei bruşte, cu dificultăţi inerente), implică însă multe eforturi, multă promovare şi mult discernământ.