CONSTANTIN CUBLEŞAN: ÎN INTERIORUL FEBRIL AL LUMII

Un presentiment al zădărniciei existenţiale („totul curge/ atroce de la bun început/ de la facerea lumii încoace“ – Ieşirea din carapace) pare dominant în poeziile acestui recent volum al lui Alexandru Ovidiu Vintilă: Transparenţa unui popor de foci (Bistriţa: Charmides, 2019), căutând o soluţie pentru a înfrunta moartea („moartea în rochie de rândunică“ – Când adevărul), determinând astfel o frisonată retragere în sine, dar una care cuprinde perspectiva integrării în lumea largă a contemporaneităţii pe care şi-o asumă oarecum biografic: „m-am născut chiar când a izbucnit/ primul război balcanic dar cu 65 de ani/ mai târziu/ e o stare anume când te naşti pentru prima oară/ e o limpezime de două feluri/ o retragere în lumea largă/ poate de aia port un sacou azuriu cu/ o pasăre de lemn prinsă/ la butonieră“ (Când ţi se întâmplă lucruri). E un gest mai degrabă extravagant decât unul de teribilism avangardist. Aşa încât plimbările (reale sau imaginare) pe meridianele lumii, nu sunt decât asumări ale unei dramatice existenţe cotidiene: „Chiar în timpul nopţilor albe/ într-un Leningrad străbătut/ de la un capăt la altul/ de un râu de vodkă/ tremurător ca un şarpe/ sau ca degetele alcoolicilor/ dimineaţa/ când totul pare a fi sau/ chiar este/ pe un câmp îngheţat/ un gest zadarnic…“ (Leningrad); sau: „dihonia creşte şi descreşte/ într-un oraş îndepărtat/ o citadelă arsă de soare puţinul curaj/ pe care-l mai ai/ după un război nimicitor/ şi altele care au mai fost şi probabil vor mai urma/ la limită mereu la limită viaţa/ o pasăre lungă ca o sfoară/ istoria trăită şi cea netrăită/ până la sfârşitul lumii mai e“ (Beirut).

Poetul e un contemplativ, oarecum melancolic („de la un timp/ simţi acut mersul lumii/ stai nemişcat şi zgomotul/ te acoperă“ (În fiecare zi), având certitudinea ca întâmplările vieţii se împlinesc în anotimpul îngheţului: „azi vom avea o după-amiază cu vânt moderat/ cu ninsori superficiale/ atingerea ta frige şi doare/ în acest ţinut pământean se trăieşte intens/ iarna“ (Până vine iarna).

Poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă e străbătută de fiorii unor emoţii calme, totuşi dramatice, revelatoare într-un univers în care orizontul real i se pare a fi cel ce consemnează moartea („Moartea e un obiect/ care ne leagă de viaţă/ viaţa e un obiect/ care ne leagă de moarte“ – ***) şi sentimentul finitului existenţial e cel care îi marchează atitudinile vitale: „ţi-e frică de faptul că totul se va sfârşi“ (Amour chien fou). Nu e totuşi o lirică pesimistă. Verbul său este unul rezultat dintr-o perspectivă realistă asupra dinamicii confuze a lumii: „trăieşti într-o altă lume/ nici vie nici moartă“ (Pasărera nu), ceea ce îi determină adâncirea în sine, în interiorul unei intimităţi febrile dar mereu responsabile: „scufundaţi în noi singuri şi/ absolut răspunzători pentru faptele noastre“, ce se transferă în cuvintele poemelor devenite astfel mărturisitoare („ritmul căderii lumii printre cuvinte” – Fiii şi fiicele lui Iosif). E în acelaşi timp meditativă, poetului îi place să recurgă la un mod de exprimare aforistic, panseistic, în care finalurile sunt cel mai adesea lăsate în suspensie, tocmai pentru a marca un continuum fiinţial: „s-a înălţat şi/ a coborât/ a coborât şi/ s-a înălţat/ până la glezna Lui/ lumea“ (Din împărăţia lumii lor).

Numeroasele trimiteri la localităţi oarecum exotice (borne geografice) pe care le evocă programatic („pe podul Londrei/ furia transparentă a unor ţipete de păsări/ galbene veste roşii ca sângele/ lucruri răsărind din apele mării moarte“ – Ceasul morţii), la fel cum face dese trimiteri la numele unor poeţi de marcă ai contemporaneităţii (Ungaretti, Mandelstam, Becket) nu este semnul unei sorginte livreşti a poeziei. Ci, mai degrabă, semnul nevoii de cuprindere în demersul său a universalului fără limite („scrutând zările spre antipozi o privire de linii/ orizonturi întretăiate” – Pasărea nu). Totul e sentimentalizat cu o cenzură marcată a exprimării de sine, chiar şi în poemele în care este evocată prezenţa fiinţei iubite: „un metapoem e ceva despre frumuseţea sonoră a/ timpului tău/ fascinaţia atmosfera că exişti şi nu eşti iluzia că/ respirăm unul prin altul/ toate lucrurile pe care le-ai împachetat cu grijă un/ corp poate fi un trup/ şi un trup poate fi un corp iluminarea în imediata/ apropiere a privirii“ (În acelaşi timp).

Obsedantă e revenirea la ceasul morţii, de care se apropie, inevitabil, cu anume frică, dar mai degrabă cu emoţia revelării trăirilor frumuseţii lumii: „cum frica/ şi drumul ocolitor e tot înspre moarte/ într-o bună zi niciun cuvânt/ nicio literă pe întunericul acesta sângele/ se scurge în continuare pe sub piele ca/ într-un vis/ slovă de slavă Domnului/ pentru partea frumoasă a lumii/ izvoarelor/ prietenii vii sau morţi s-au stâns/ într-un cerc mut“ (Că regele lumii tale e gol). Nu e totuşi o spaimă cât o nelinişte a trecerii prin viaţă fără a putea să-i influenţeze acut mersul căci, e preferabilă o neangajare, un refugiu în vis („în somn/ în singurătate“) prin care să participe, totuşi, paradoxal, la dinamica diurnă a lumii: „ordonând lumea sau având impresia că o poţi/ ordona (…) pe prag odihnesc ofrandele/ unei dimineţi tihnite/ e timpul a sosit vremea/ înoţi spre insula fericiţilor şi asta să fie/ şansa ta/ de a-ţi ţine ochii închişi într-un fel/ de tăcere“ (În lumea unui singur limbaj).

Lirica lui Alexandru Ovidiu Vintilă e pe cât de calmă pe atât de frisonată în interiorul trăirilor sale intime din care se generează, poetul având conştiinţa că de acolo, totuşi, trebuie să vină şi să se impună liniştea fiinţială peste lume: „în subsolurile unde se prepară anotimpurile/ prielnice (…) istoria cu ferestrele deschise/ spre/ stemele şi/ stepele inimii” (Pe măsură ce ritmul vieţilor noastre). E aici neliniştea unei conştiinţe vibrante a veacului său.