ION BOGDAN LEFTER: MARELE SUPRAVIEŢUITOR

Despre viaţă şi supravieţuire. Viaţa nu e egală cu sine. De-ar fi, n-ar mai continua. Ca să-şi confirme esenţa vie, trebuie să nu ajungă la un punct final, să rămînă deschisă, în curs. Cînd se închide, e stopată de moarte, care o neagă. Să-ţi trăieşti cu adevărat viaţa înseamnă să supravieţuieşti, să-ţi fii propriul supravieţuitor, oricît de ciudat ar suna fraza. Ştim că oamenii nu sînt nemuritori, însă, pînă să ajungă la capăt, avansează într-o condiţie care, vie fiind, deci deschisă, presupune perpetuarea, „viaţa fără de moarte“. Trăind, „supra-trăim“, adăugăm mereu cîte ceva la ceea ce existenţa vie promite prin chiar statutul său: autodepăşirea.

Viaţa e – aşadar – o formă de continuitate, o supra-vieţuire. Să rezişti la supra-faţă. Să te menţii de-asupra. Să pluteşti înainte. Vieţuitor nu poate însemna decît supra-vieţuitor.

Cuvîntul reprezentativ şi pseudo-romanul-fluviu-nonficţional-şi-modular. Sînt rare cazurile în care cîte un artist să-şi fi găsit un cuvînt, un singur cuvînt reprezentativ, pe care să-l ia în posesie şi să-l reîncarce semantic, cu propriile sale sensuri.

I s-a întîmplat lui Radu Cosaşu, care-a găsit pentru cartea sa publicată la 43 de ani titlul cel miraculos: Supravieţuiri. Nuvele (1973). A urmat, după alţi 4, Supravieţuiri volumul II (1977). Şi, cu alte culegeri de texte de diverse facturi intercalate între ele – celelalte tomuri ale seriei, cu frontispicii distincte, dar cu vocabula-cheie în subtitluri: Meseria de nuvelist (Supravieţuiri, III) (1980), Ficţionarii (Supravieţuiri, IV) (1983), Logica (Supravieţuiri, V) (1985) şi Cap limpede (Supravieţuiri, VI) (1989, toate la Cartea Românească). Pentru ca mai tîrziu, după o schimbare de regim, într-o Românie reconstruită democratic, pe lîngă alte şi alte cărţi noi, să reordoneze segmentele ciclului în 5 volume aşezate sub genericul, articulat, Supravieţuirile (la Editura Fundaţiei PRO, 2002-2006, cu unele titluri schimbate), totul reluat în seria de Opere (în tomurile IV-VI, 2011-2014, la Polirom), între timp ivindu-se şi Supravieţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă (tot la Polirom, 2007, după volumele cu „blocuri de gheaţă“ din 1971 şi 1974).

Nu mă interesează aici alcătuirea unei bibliografii minuţioase a cuvîntului reprezentativ, ci continuitatea, „serialismul“ Supravieţuirilor. Poveştile depănate sînt autobiografice, autorul procedînd la o bogată reconstituire a epocii/ epocilor traversate, cu multe personaje, situaţii, întîmplări, detalii de „viaţă trăită“. Fireşte, face pe parcurs şi autoanaliză, cu severe „autodenunţuri“ (termen de asemenea promovat în titlul unei cărţi din 2001). Totul – nu într-o desfăşurare panoramică, „romanescă“, de felul memoriilor cursive, ci în decupaje „nuvelistice“, specia fiind anunţată – cum am văzut – încă din 1973, pe coperta volumului inaugural.

Cum să definim rezultatul?! În ce categorie să includem vastul ansamblu mozaicat al Supravieţuirilor? Să-l considerăm o impunătoare construcţie „serială“, de pildă? Sau, acceptînd mai multe compromisuri taxonomice, un pseudo-roman-fluviu-nonficţional-şi-modular?

Sînt imperios necesare nuanţe suplimentare. Materia primă din Supravieţuiri, reală, verificabilă biografic, e exploatată „autenticist“, ceea ce nu înseamnă că o vom vedea expusă în pagină ca atare, crudă: scriitor rafinat, căruia toate deliciile intelectuale îi sînt accesibile şi dragi, Radu Cosaşu îşi „prelucrează“ experienţele printr-o multitudine de tehnici narative şi autoreflexive, inter- şi metatextuale. Pe deasupra, e şi un mare ludic, oricînd gata să răsucească vorbele şi enunţurile pentru a mai obţine un efect comic sau parodic, ironic sau autoironic, să mai introducă în ţesătură o aluzie culturală graţioasă ori parşivă. Uimitoare reţetă, căci, cu toate aceste procedee de „literaturizare“, autorul nostru reuşeşte să nu piardă nici un strop din credibilitatea „adevărurilor“ pe care le livrează, într-un savuros amestec de trăit şi de livresc.

(De adăugat măcar într-o paranteză: un enorm laborator labirintic de experimente de frazare sofisticat-cuceritoare fiind publicistica la care Radu Cosaşu se dedă de multe decenii, pe toate temele – notaţii de reporter atent la oameni şi la fapte, la gesticulaţii şi la psihologii, comentator de filme şi de sport, de orice…)

Bucureşteanul oarecum „tîrgoviştean“. Cu un astfel de profil biografisto-livresc, autor de „literatură fragmentară“ deopotrivă autenticistă şi tehnic-complexă, îl putem considera pe bucureşteanul Radu Cosaşu oarecum… „tîrgoviştean“, foarte apropiat de prozatorii aşa-numitei „Şcoli de la Tîrgovişte“, de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, în solidar precursorat postmodern, de la finele anilor 1960 (ei) şi de-a lungul anilor ’70 (şi ei, şi el), precum şi-n spectaculoasă desfăşurare ulterioară (toţi), pînă azi (cazul celui mai longeviv: Cosaşu însuşi).

E împrejurarea potrivită pentru inserţia unui mici confesiuni memorialistice a autorului acestui portret de scriitor-memorialist apropo de asemănările şi deosebirile dintre Petrescu-Simionescu-Olăreanu şi Cosaşu. Cea mai importantă diferenţă e aceea a opţiunilor politice şi estetice de tinereţe. Ferm anticomunişti, „tîrgoviştenii“ şi-au amînat afirmarea literară pînă către vîrsta de 40 de ani şi mai bine, cînd regimul instalat după al doilea război mondial s-a „liberalizat“ (atît cît s-a „liberalizat“) şi n-a mai impus pe piaţa culturală aproape exclusiv produse propagandistice. Foarte tînărul gazetar comunist Radu Costin, apoi Cosaşu, a făcut la început articlerie şi pseudo-literatură „pe linie“, delimitîndu-se treptat şi devenind după mijlocul anilor ’60 un autor de „contracultură“, asemeni celorlalţi şi tuturor scriitorilor şi artiştilor „nealiniaţi“ care au participat la resurecţia post-proletcultistă a creativităţii autohtone. Mai mult decît atît, şi-a dezvăluit singur „păcatele tinereţilor“, le-a comentat amar şi s-a lepădat de ele în mai multe secvenţe din Supravieţuiri.

Micul episod pe care-l relatez în continuare s-ar prea putea să spună ceva important despre felul în care bucureşteanul s-a raportat la confraţii „tîrgovişteni“.

Sfîrşit de ianuarie 2002. Radu Cosaşu mă sună cu o rugăminte specială: să reiau în revista mea, Observator cultural, cîteva pagini ale sale deja publicate. Nu-l puteam refuza, deşi solicitarea era neobişnuită (regula tradiţională a presei culturale fiind aceea a preluării doar de texte inedite). Ne ştiam din anii ’80, de pe cînd, ca june literator aspirant, devenisem colaborator şi al revistei Cinema, unde era redactor, drept care, după ce-mi duceam articolele în birourile responsabililor de diverse pagini şi rubrici, intram şi la el pentru cîte o şuetă încîntătoare (să nu se-nţeleagă că mă laud singur: meritul era al lui!). Sau ne cunoscusem dinainte, din „lumea literară“ în care aveam să ne mai intersectăm paşii?! Şi glasurile, în lungi conversaţii telefonice, cum alţi conlocutori ai săi, mai apropiaţi decît i-am fost eu, au povestit că obişnuia să poarte şi cum continuă s-o facă! Acum, la început de an 2002, cînd sesizase că-n revistă Radu Petrescu era adeseori pomenit, publicat (inedite postume; autorul se stinsese demult, în 1982) şi comentat foarte elogios, ţinea să contribuie cu o amintire care văzuse lumina tiparului în 1989, în Cap limpede, fără să fi fost spus atunci despre cine era vorba. Scena e teribilă. Locul: anticariatul în care Cosaşu intra regulat pentru a citi ziarul francez L’Humanité, comunist, dar dintr-o lume capitalistă, şi unde-l vedea întotdeauna pe un tînăr firav, abstras din contingent, citind ore-n şir din Stendhal. Ziua: ziua în care murise Hemingway, deci 2 iulie 1961 sau poate 3, cînd vestea se va fi răspîndit. Emoţia tragicei dispariţii îl face pe Radu 1-ul (Cosaşu) să se apropie de Radu al 2-lea (Petrescu) şi să-l abordeze precipitat: „iertaţi-mă, nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi, am fost reporter, nu mai sînt, nu voi mai fi…“ (îndrăzneala de a susţine „adevărul integral“ al literaturii la Congresul tinerilor scriitori din 1956 condusese la concedierea sa din redacţia Scînteii tineretului), după care îi dă trista veste (pe care al 2-lea o ştia deja!) şi-l invită să bea împreună „pentru Hemingway“! Petrescu refuză şi propunerea, şi comunicarea, replicile sale scurte dovedind că ştia bine cine era şi ce publicase preopinentul cu care nu dorea să se amestece. Sacadat, frînat de ostilitatea stendhalianului, dialogul, prelungit puţintel, îi înfăţişează pe amîndoi cultivaţi şi pasionaţi de literatură, dar pe poziţii atunci incompatibile. Pentru ca la sfîrşit tînărul estetic şi etic radical să-i spună celui cu păcate „colaboraţioniste“: „salutul meu de arme, domnule!“.

Unul avea să devină Radu Petrescu, celălalt – Radu Cosaşu, aşa cum îi ştim. Acesta din urmă intuise poate că devotamentul pentru literatură al tînărului cititor din anticariat putea să-i fie model. Peste ani a şi descoperit cine era, cine devenise severul său judecător. Şi evoluase şi el, bucureşteanul, ca scriitor, ca mare scriitor, către o manieră personală compatibilă cu a celor care ajunseseră cunoscuţi drept marii „tîrgovişteni“. Încît n-a uitat „salutul de arme“  cavaleresc al celui care, în acel moment de îndepărtată incipienţă, cînd nu se putea şti ce vor deveni amîndoi, îi validase avant la lettre afilierea.

(Încă o paranteză pentru observaţia că în jurnalul lui Radu Petrescu întîlnirea din anticariat nu e consemnată: pe 2 iulie 1961 notează că n-a ieşit deloc din casă, iar pe 3 scrie la Matei Iliescu şi stă de vorbă cu prietenul P.C. [Petru Creţia], probabil la telefon, poate făcînd şi un drum la anticariatul în care se-ntîlneşte cu un alt tînăr pe care nu găseşte oportun să-l transforme în personaj al însemnărilor sale zilnice… – vezi Radu Petrescu, Jurnal, Editura Paralela 45, 2014, p. 486.)

Alte sensuri ale „supravieţuirii“. Proprii noştri supravieţuitori sîntem şi atunci cînd, avansînd în vîrstă, trecînd prin anumite experienţe, ajungem în puncte în care urcăm – sau, vai!, se poate să şi coborîm… – cîte o treaptă şi, privind înapoi, ne dăm seama că am intrat deja în „următoarea etapă a vieţii“. Înţelegem atunci altfel ce-am fost şi ce-am făcut. Atunci cînd asumările şi reevaluările sînt ale unui scriitor, ele capătă şi corp, se „încorporează“ în texte, ca-n cazul splendidelor Supravieţuiri ale lui Radu Cosaşu.

Situaţie în care supravieţuirea se-ncarcă şi cu acest din urmă strat semantic: existenţa unui autor de amintiri îşi găseşte sensul ca scriere a propriei vieţi, ca trans-scriere a ei. Rememorînd ce-ai trăit şi aşternînd povestea pe hîrtie sau mai nou pe ecrane, cu programe informatice de „editare de texte“, re-trăieşti, supra-vieţuieşti. Bine, frumos, exact se intitulează atunci pseudo-romanul-fluviu-nonficţional-şi-modular al lui Radu Cosaşu Supravieţuiri, fiindcă el continuă să trăiască prin reconstituire lucrurile despre care ne spune că s-au petrecut cîndva.

Vasăzică: mărturisitorii în scris vieţuiesc şi apoi supra-vieţuiesc, mai trăiesc o dată povestind. Înseamnă că în variantele ei confesive, de „transpunere“ a existenţei în text, literatura e o formă specială de supravieţuire, o cheie a nemuririi. Radu Cosaşu a descoperit-o şi ne-a oferit-o.

Tînărul supravieţuitor nonagenar. L-am vizitat în vara-toamna lui 2019 împreună cu fosta mea studentă şi masterandă Kerstin Botezatu, care era aproape gata cu teza ei de doctorat despre el. Conducător ştiinţific: Nicolae Manolescu, al cărui „locţiitor“ am fost pe cînd se afla încă la Paris, ambasador la UNESCO. Tema eu i-o dădusem candidatei: „Ocupă-te de Radu Cosaşu, un mare prozator despre care nu s-a scris destul!“. Acum, cînd operaţiunea se-apropia de finalizare, i-am mai sugerat ceva: să-i ia lui Radu Cosaşu un interviu pe care să-l aşeze într-o addenda la teză. I-am explicat lui la telefon despre ce e vorba. A acceptat cu plăcere şi ne-a primit prieteneşte.

Mă refuzase de mai multe ori cînd l-am invitat la Cafeneaua critică, la – adică – tot un soi de interviu. Nu vrea să apară în public, zice că se „blochează“. Aşa un „causeur“ şarmant! Cu o singură persoană în faţă, hai!, cu două, socotindu-mă şi pe mine, profesorul doctorandei, da! Şi-n timpul înregistrării, şi înainte, şi după, a fost în mare formă, relaxat-volubil, cum îl ştiu dintotdeauna, în plus cu un aer şăgalnic de „jogger“ (costumaţie foarte sportivă). Mergea atunci pe 89 şi era acelaşi ca la 50 şi ceva, cînd l-am cunoscut, sau ca la 60, la 70 şi la 80, cînd ne vom mai fi întîlnit, ne vom mai fi conversat.

Monografa sa, Kerstin Botezatu, a oprit la un moment dat înregistrarea: stătusem mai mult decît convenisem dinainte. A rămas să continue după ce-şi încheie teza şi după ce i-o dă s-o citească. Lunile au trecut şi doar pandemia 2020 a făcut ca „repriza a doua“ a interviului să fie amînată. Mă voi bucura să-l revăd cînd nu va mai fi nevoie să păstrăm „distanţa socială“ impusă de epidemiologi.

Acum bifează şi borna 90, în aceeaşi formă de invidiat. Produce cu constanţa dintotdeauna articole, cîteva pe săptămînă, şi le trimite la publicat de-acasă (pe vremuri dactilogramele trebuiau duse „fizic“ în redacţii!). Şi proză, fireşte. Extraordinarul Radu Cosaşu devine pe 29 octombrie 2020 nonagenar doar conform actelor de identitate: şi-a păstrat de-a lungul deceniilor tinereţea de spirit scriind despre ce-a trăit, ca mare „supravieţuitor“ ce se află!