RADU ŢUCULESCU: POETUL, CA O PASĂRE…

„Păsările păstrează printre noi ceva din cîntul Genezei“, scria poetul Saint-John Perse. Zborul păsărilor serveşte drept simbol relaţiilor dintre cer şi pămînt. În general, ele simbolizează stările spirituale. În lumea celtică, pasărea este, de obicei, mesagerul zeilor şi al Lumii Celeilalte. Sufletul însuşi este o pasăre. Dar cuvîntul pasăre este luat, uneori, şi drept sinonim cu destin. În Egipt, concepţia despre sufletul-pasăre era bine răspîndită. Cartea Morţilor descrie moartea ca pe un şoim care-şi ia zborul iar în Mesopotamia, defuncţii sînt reprezentaţi sub formă de păsări. Tradiţia ezoterică a stabilit un set întreg de corespondenţe între păsări, culori şi pulsiunile psihice.

Am făcut această succintă introducere, deoarece în creaţia lui Moshe Itzhaki apare, adesea, pasărea. Ideea de zbor. Ideea de aripă. „Omul provine din pasăre“, declară undeva poetul. Zbor… vultur… colivie… adierea vîntului de libertate printre aripi… şoimul… păsările pasiunii… canari… uşile lui Kafka pot fi aripi… copilul care cere pantofilor să se transforme în păsări cînd este certat de tată… şi din nou zboruri… Nu doresc să cataloghez întreg arsenalul poetic (care nu înseamnă doar păsări, desigur), cu numeroasele sale conotaţii.  Autorul este, cum singur mărturiseşte, un „urs polar“. Iar eu completez, da, dar unul care visează că zboară, că povesteşte cu zeii dar şi cu oamenii, că le află patimile, durerile, suferinţele, visele, bucuriile şi tragediile. Pe toate le adună între penele aripilor sale şi-apoi le picură, cu ajutorul cernelii, pe paginile albe. Uite, că mă las dus de… valul poeziei şi mai bine treaba asta să o facă specialiştii. Eu doresc să prezint cititorului cîteva crîmpeie din viaţa acestui poet cu o personalitate creatoare puternică, distinctă, aparte şi un destin cu care, adesea, încă din copilărie, s-a luat la trîntă, curajos, fără ezitări.

Moshe B. Itzhaki s-a născut în 1951, la Haifa, din părinţi emigranţi din România, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. După absolvirea şcolii gimnaziale, avînd acasă o situaţie financiară grea, a hotărît să înveţe mecanică navală. A început la Haifa şi a continuat la Neapole, Larnaca, Marsilia. Aşa a descoperit secretele vapoarelor, secretele oraşelor port, ale lumii vizibile şi ale celei „invizibile“. După cum singur declară, aceşti ani de studiu şi practică pe mare au fost ani formativi. „Am învăţat ce înseamnă metaforele mării, misticismul dar şi ce înseamnă să fii liber precum un… pirat!“ Întors acasă, a reuşit să îşi termine studiile, şi-a luat bacalaureatul. Între timp, a lucrat ca mecanic auto în diverse garaje, chiar şi în garajele armatei, cunoscînd toate tipurile de vehicule, de la autoturisme la tancuri. „Astfel, am reuşit să contribui la bunăstarea familiei mele. Înaintea serviciului militar, dar şi după aceea, am avut disensiuni cu părinţii în legătură cu cariera mea. Tata dorea să am o meserie solidă, în special în domeniul căilor ferate. Eu însă aveam alte planuri: să devin conducător în mişcările  de tineret şi să ajung membru într-un kibutz, conform ideologiei vremii. Fireşte, ca un adevărat pirat, mi-am urmat propria cale. În armată am servit în trupele de desant, la început soldat, iar apoi comandant…“

Poetul are la activ peste 50 de salturi cu paraşuta, acţiuni militare pe front şi în spatele frontului, şi altele în trei războaie. După lăsarea la vatră, a devenit membru în kibutzul Nahal Oz lîngă Fîşia Gaza. Acolo a trăit împreună cu soţia şi trei copii şi a fost agricultor timp de 20 de ani.

„Atât serviciul militar cît şi munca în kibutz mi-au format definitiv caracterul şi lumea spirituală în care mă găsesc astăzi şi, aş îndrăzni să spun, că şi temele şi spiritualitatea poeziei mele. De aici veşnica mea curiozitate şi pasiune pentru tot ceea ce ne oferă viaţa între pămînt şi cer, între ape şi uscat, între spirit şi adevăr. Toate acestea mi se-ntîmplă legat fiind puternic de oameni şi natură. De aici, a fost doar un pas pînă la poezie şi educaţie…“

Cum ziceam, precum pasărea între cer şi pămînt… La această oră, Moshe Itzhaki este decanul Colegiului Academic Oranim cu un doctorat în literatura ebraică şi iudaism. A publicat, pînă acum, opt volume de poezie, şi, împreună cu Paul Farkaş, a tradus volume şi antologii de poezii de Ana Blandiana (cu un amplu studiu critic) şi o Antologie a poeziei echinoxiste. În România, la editura Galaxia Gutenberg, i-a apărut volumul de poezii Pasărea din urmă, tradus în română de Paul Farkaş.

Cum a ajuns Moshe Itzaki la limba şi cultura română? I-am ascultat confesiunile cu admiraţie şi încîntare.

„Până la vârsta de 10 ani am vorbit limba română cu părinţii mei. Din clipa în care am aderat la mişcarea de tineret, am respins orice încercare de a vorbi româneşte. M-am dedicat complet ideologiei sioniste. Aşadar, pe parcursul anilor am uitat limba română. Cînd aveam vîrsta de 51 de  ani,  am fost obligat să mă ocup cu eliberarea apartamentului părinţilor mei decedaţi. Şi atunci am descoperit o ladă plină cu… comori! Cărţi, periodice, jurnale, muzică şi altele, toate în limba română. Am început să citesc şi, brusc,  am realizat că înţeleg aproape tot ce citeam şi ascultam. Dintr-o dată, limba română se înalţă din străfundurile memoriei. În 2007, am înîlnit-o pe Ana Blandiana în Israel. Am ascultat-o citind din poeziile ei şi am simţit că mă îndrăgosteam de limba pe care am respins-o. De atunci, sunt într-o continuă călătorie întru descoperirea rădăcinilor şi originilor mele în ceea ce priveşte cultura română…“

La Deseşti, în 2017, la Festivalul internaţional de poezie, Moshe Itzhaki a primit premiul Nichita Stănescu.

Cînd dur ca o piatră, cînd duios cu lacrimi strivite sub gene, cînd revoltat pe zei, cînd îndrăgostit ca un adolescent, cînd urs, cînd pasăre, cînd peşte sanitar ce trece efemer prin acvariul vieţii, cînd ţipăt, cînd cîntec, Moshe Itzhaki este un poet de raft înalt, cu o scriitură autentică, inconfundabilă. Şi încă ceva deosebit de important. Este un om care iubeşte, sincer, limba şi cultura română, aşa cum puţini dintre conaţionalii mei o fac.

Şi trebuie să închei cu unul dintre poemele mele preferate intitulat În acvariu:

„Cîteodată peştişor,/ cîteodată peşte sanitar/ navigînd în muţenie/ trecînd efemer prin acvariu/ plin de frumuseţe şi durere/ plin de limpezime şi tulburare/ numindu-le lume./ Acum Domnul D-zeu e surd!/ iar trimişii Săi prea cuvioşi/ îşi deschid gurile/ invocînd minuni false/ în timp ce ruga mea/ se sfîşîie în mine/ deschizînd bronhii/ precum rănile tăcerii şi uimirii.“